Sarbatoarea Corturilor

    În România anilor 1980, membrii unui grup coral specializat în cîntări bisericești caută să scape din robia unor confesiuni care nu-i mulțumesc. Aparținînd inițial cultului baptist, trec la penticostali, apoi la adventiști, iar în cele din urmă se convertesc la iudaism. Astfel ajung să emigreze în Israel, unde fiecare se descurcă cum poate. Însă Jac, Corneliu și Beni, cei trei conducători și ultimii reprezentanți ai grupului, nu își găsesc nici aici liniștea sufletească: Beni ajunge să îmbrățișeze doctrina mesianică, devenind rabin, în vreme ce Jac și Corneliu se întorc după 1990 în România, unde pun bazele unui cult iudeo-creștin, „Sărbătoarea Corturilor”, convinși fiind, după ani de peregrinări, de un singur lucru: „Nu contează dacă rătăcim sau nu. Dumnezeu ne va găsi oriunde îl căutăm”.     „Sărbătoarea Corturilor descrie o experiență radicală a alterității ca identitate găsită, asumată și iarăși pierdută. Cum să-ți construiești, cu alte cuvinte, propria ființă, propriile adîncimi spirituale sacrificîndu-ți (inclusiv prin suferința fizică) datele banale, comune, concrete ale existenței. Personajele lui Ioan T. Morar sînt niște iluminați profunzi și naivi totodată, străini și familiari, de aici și de acolo, care absorb creștinește litera și spiritul religiei iudaice.” (Mircea Mihăieș)       Fragment:        „În anii petrecuți în Israel am cunoscut mai mulți veniți din România. Cu unii ne-am împrietenit, alții s-au ferit de noi, mai ales după ce au aflat că sîntem convertiți, pentru că, în opinia lor, nu aveam legitimitatea totală de a ne stabili în țara strămoșilor lor. Printre primii pe care i-am cunoscut într-o împrejurare pe care nu ne-am fi dorit-o, îl menționez pe Eduard Tălpălaru.      Nu trecuse încă o lună de cînd sosiserăm, eram în plin proces administrativ de instalare și de verificări, ne adaptam încet-încet. Avem o zi sau două pe săptămînă cînd băteam la pas Ierusalimul cu o hartă în mînă. În ziua despre care vorbesc, am ieșit doar patru, ceilalți au zis că se simt obosiți sau că merg să-și spele niște haine. Eram eu, Beni, Jac (el era mai comod, dar de data asta a ținut să iasă cu noi) și Emi Medrea, care coborîse cu un rucsac destul de umflat.     - Ce-ai în rucsac, Emi, te muți, pleci în drumeție cîteva zile?     Nu ne-a răspuns, s-a uitat la noi ciudat, ca și cum ne-ar fi spus că nu e treaba noastră. Avea momente în care se însingură de noi și plutea în lumea lui. În care l-am lăsat și de data asta. Am decis să mergem spre Hagia Sion, pe muntele Sion, la Mormîntul lui David. Era un loc important pentru noi, convertiții, un loc în care, simbolic, să ne consolidăm apartenența. În mod clar am decis să nu mergem pe urmele lui Isus deocamdată, oricît de mare ar fi fost tentația foștilor creștini din noi, pentru că, prin convertirea la iudaism, ne despărțiserăm de Isus.  Am mers cam o oră și jumătate și eram deja foarte aproape. Emi a rămas în urmă și, cînd ne-am uitat după el, dispăruse.”