Ofelia Prodan cunoaște vechea legendă orientală care spune că la fiecare intersecție dintr-un oraș părăsit se string demonii și îl așteaptă pe călătorul străin care se încumeta să treacă pe acolo, pentru a-i tulbura mințile. Din fiecare pagină a Șarpelui din inima mea se ivește o nouă față a celui care te ispitește și te conduce printre demonii din carte, încît nu știi prea bine dacă te vei rătăci sau vei ajunge în final la o destinație. Ajungi, dar nu mai ești tu! „Am vrut și n-am vrut să scriu Șarpele din inima mea. Fiecare poem a fost ca o incizie în craniu, dezvelind o parte bolnavă din creier. Nebunia îmi dădea lacomă tîrcoale în fiecare noapte și, terifiată, spuneam «Stop!». Și totuși, continuăm, cu o luciditate sinucigașă, a doua zi, sfidînd orice. Trebuie scrisă cartea aceasta, îmi șoptea perfid vocea interioară. Am scris-o și în final am zis: «Șarpele din inima mea îmi codifică o parte din viață și e foarte bine așa!».” (Ofelia Prodan) „În lirica Ofeliei Prodan, Șarpele din inima mea face saltul dinspre luciditatea dusă la extrem din No exit către reveria fascinantă a sfîrșitului; un sfîrșit pe care autoarea nu-l înțelege că pe o lespede trîntită peste mormîntul proaspăt, ci ca pe un prilej neașteptat de analiză a ultimilor pași dinaintea marelui final. Ipostazele declinului se succedă cu rapiditate în niște episoade epice cu o incredibilă forță imagistică. Efectul de suspans e garantat: în acest nevinovat sotron jucat cu moartea, singura certitudine lăsată cititorului este că, pentru Ofelia Prodan, granița dintre viață și poezie a fost de mult – și definitiv – desființată.” (Dan-Liviu Boeriu)
