Semn ca te am

Cartea care redefinește ideea de happy-end: noul roman al Ioanei Chicet-Macoveiciuc   O crimă domestică schimbă traseul mai multor generații. Un cuplu se străduiește să supraviețuiască schimbărilor, copiilor, lucrurilor nespuse, durerilor vechi și speranțelor ratate. O femeie cu chipul și inima pline de cicatrici își caută povestea fericită, care s-ar putea, la final, să arate foarte diferit de ce-și imagina pe vremea când era copilă.   O poveste crudă, plină de pasiune, violență, duioșie și adevăr, care nu se citește, ci se devorează, se (și te) consumă. Semn că te am întoarce pe dos sufletul de om, ca să-i putem vedea dedesubturile. Nu toate sunt frumoase, dar toate sunt semne că suntem vii.   Ioana Chicet-Macoveiciuc este autoarea bestsellerului O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă, apărut în 2015 la Editura Univers. A mai publicat zece cărți pentru copii și romanele Miercuri, respirăm (2016) și Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni (2017), intrate în topurile de vânzări imediat după apariție. Este jurnalistă, scriitoare și autoarea unuia dintre cele mai cunoscute și iubite bloguri românești despre familie: prințesaurbană. Fragment din cartea "Semn că te am" de Ioana Chicet-Macoveiciuc: "Mi-a luat o vreme să accept că iubitul meu dispăruse. Aproape un an n-am vrut să mai aud de nici un băiat, deși erau câțiva la facultate care-mi dădeau semne că mă plac. Citeam și mă plimbam aiurea pe străzi, sperând că de după colț o să-mi sară în față el, vesel ca întotdeauna, cu o floare ascunsă la spate. Apoi m-am angajat secretara la un ziar și am dezvoltat în timp relații strânse cu departamentul de IT. Care era format dintr-un singur om. Daniel. Mi-a făcut o curte asiduă. Îmi lăsă biletele cu inimioare lipite de monitor, îmi expedia faxuri cu declarații pompoase, îmi trimitea prin curieri bomboane de ciocolată și ghivece cu orhidee. În cele din urmă, am acceptat să ies cu el, sperând că asta o să mă desprindă de tristețea care-mi devenise a doua piele. Șase luni ne-am tot văzut, era un tip inofensiv și simpatic și, chiar dacă eram departe de a mă îndrăgosti, îmi plăcea să petrec timp cu el. Într-o zi de iarnă când Daniel îmi înlocuia placa de bază (nu e un eufemism pentru sex, chiar îmi înlocuia placa de bază a calculatorului de la muncă), am urcat la alt etaj să duc niște contracte și am aflat de la altă secretară că prietenul meu avea acasă o logodnică drăguță, care le plănuia nunta. Nunta mare, cu trei sute de invitați, tatăl ei era primar într-o comună de lângă oraș. Numai doctori, profesori, urma să le cânte Voltaj la nuntă. Iar ginerica se ocupă clandestin cu acomodarea privată a noii secretare în corporație, ca să mă exprim elegant... Când am aflat despre existența logodnicei nevinovate, am crezut că întru în pământ de rușine. Uite că devenisem, fără să știu, amantă. Adică genul acela de femeie la care dispărea tată cu zilele când eram mică. Am tăiat imediat orice conexiune cu departamentul de IT, după ce i-am dat lui Daniel un mesaj supărat (scris de vocea mea interioară, eu nu vorbesc așa de urât). Între timp îmi luasem și eu un telefon mobil. Să nu-mi mai dispară iubiții ca măgarii în ceață. Măcar un adio în căsuța vocală să primesc și eu. Apoi a fost Marc. Oh, Marc. Pe Marc l-am cunoscut în club, la o ieșire cu fetele. Ele dansau ca nebunele, eu sorbeam absenta dintr-un cocktail cu suc de portocale, visând la patul meu comod, în care nu fuma nimeni, nu se aflau oameni beți care vorbeau tare, nu bubuiau boxele și în care puteam să port pijamalele mele largi, nu fusta asta care mă strângea și bluza cu spatele gol, prin care mă trăgea curentul la sale. Bărbatul acesta înalt, brunet, destul de solid, cu ochii albaștri, îmi mai zâmbise de câteva ori pe parcursul serii, dar eu îl ignorasem grațios, sperând că are, de fapt, treabă cu vreuna dintre prietenele mele, cum de altfel se și întâmplă de cele mai multe ori."