Strada fetei care iubea ploaia nu se petrece într‑un decor exterior, ci în interiorul memoriei și al conștiinței noastre, pentru că ploaia intră sub piele, strada îți oprește respirația, iar iubirea, intensă și trecătoare, luminează cât o viață. În final, poemul care poartă același titlu pecetluiește întreaga experiență, confirmând faptul că această carte aparține nu doar prozei, ci și poeziei unei inimi care refuză uitarea.
Strada fetei care iubea ploaia se dezvăluie ca o operă de excepție, o confesiune lirică și o frescă socialaă, o scriere care adună în sine frumusețea și fragilitatea adolescenței, grotescul și tandrețea unei epoci, forța memoriei și transfigurarea poeziei. - Roxana Gavrilă
