"Țara de dincolo de negură" e una din cărțile cele mai plăcute ale d-lui Sadoveanu. Dacă mi s-ar cere să aleg cinci volume din cele patruzeci ale sale, negreșit ca Țara de dincolo de negură, ar face parte din ele. [...]
În acest volum Mihail Sadoveanu a pus tot ceea ce are mai bun în bagajul său de fapte : natura, oameni ai naturii și trecut. Și toată perfecția artei sale, ajunsă la maturitate.
Nu numai pușcașii și pescarii sunt oameni ai naturii, ci toate personagiile sale, înipostașul lor de vânători, chiar când sunt recrutate dintre intelectuali. Și tot așa nu numai oamenii vechi evocați în câteva bucăți, și nu numai oamenii primitivi de sub munt și din bălțile Dunării, sunt din trecut, ci toți vânătorii săi. Mai întâi prin patriarhismul îndeletnicirii lor și în al doilea rând prin ceea ce e ancestral în instictul care-i duce prin munți și văi, și prin bălțile misterioase. Și, în sfârșitu trecutul este evocat chiar și de felul relațiilor dintre vânători, cu camaraderia lor simplă, cu poveștile și "minciunile vânătorești - în adunările lor prin case mobilate ca pe vremea dacilor - cu "cuconu` Nicu", cu pădurari ieșiți din tainițele codrilor și cu acea egalitate între "cuconu` Nicu" și pădurar, datorită meșteșugului vânătorescu, care, suprimând ierarhia socială, întoarce pe om la natură și primitivitate. - Mihail Sadoveanu
Fragment din cartea "Țara de dincolo de negura" de Mihail Sadoveanu
"Domnilor, vânătorii nu sunt oameni care numaidecât fac jertfă în juru-le. Sunt mulți care nu pușca niciodată nimic, și sunt dintre aceștia și între dumneavoastră, deși niciodată nu veți mărturisi; susțin că și aceștia sunt din nobila noastră rasă, pentru că se simt ai ei și au, cum v-am mai spus, iluzia. Vânători nu sunt numai acei care trag bine cu pușca, — asta e un lucru cu totul secundar; — vânători sunt toți acei care iubesc libertatea și natura, fug de furnicarele celorlalți oameni și au darul fanteziei. Fraților, toți cei care scăpați vânatul, pentru c-ați tras prea departe, spuneți-ne minunatele isprăvi pe care le-ați săvârșit fără martori și eu voi fi mulțămit și fericit să vă ascult. Din nobila voastră categorie a izvorât literatura care, în definitiv, n-are nimic comun cu adevărul. Deci, dacă nouă ni se datoresc invențiile și arta, atunci se cuvine să fim foarte respectați de ceilalți muritori, pe care — fie vorba între noi — eu îi cam disprețuiesc...
Lauda aceasta a vrednicei noastre bresle a durat încă mult, și mulți îi adăogeau în răstimpuri observații interesante, pe măsură ce domnu' Pachițescu își făcea o nouă intrare plecată, cu barbă și cu vinul cel acru și minunat. De la o vreme, Gheorghe Ceapă fu foarte mișcat, deși nu înțelegea nimic: se simțea însă foarte prietin și tovarăș cu noi și coborâtor direct și nobil din locuitorii cavernelor.
Când ieșii într-un târziu afară, era întuneric deplin și cerul plin de stele se boltea asupra pădurilor negre și tăcute. Era o noapte albă, cu zăpada tânără și ireală, — ceva din depărtări și din trecut, ceva nestatornic și de o clipă, amintire din alte vieți și alte milenii. Era o înmărmurire de pământ primăvăratic, înflorit alb. Și avui deodată sentimentul singurătății celei mari, în care eram fulg al morții, — și-mi apăru lacul cel negru din pădure în ramă imaculată, cu sălbăticiunea grațioasă a liniștii pe mal oglindindu-se o clipă în el.
O clipă, — căci totul era nesigur și iluzoriu, ca mine și ca April. "
