Deși i s-a recunoscut talentul de la publicarea romanului, deși el însuși s-a distanțat cu putere de toată cealaltă literatură românească (noi îndrăznim să spunem: și europeană, și mondială), scrisă de multe ori pentru uzul cotidian de iluzie sau de manual școlar, contemporanii îl băgaseră la umbra sâcâitoare a comediilor scrisorilor pierdute ale tatălui său. Iar diplomația românească, ca și în multe alte cazuri, nu a învățat să facă drum României în lume cu acest roman ce ne transmite atât de tulburător vești active de la limitele ființării ființei în vreme de pace. Dar să nu amestecăm tocmai acum domeniul Politic cu extravaganța defilare a consoanei P (deși, se știe, M. Caragiale s-a distrat pe înjosirea suferită la San–Remo atunci când a numit portretul diplomatului ca minoritate sexuală cu acel curajos Poponel). și fără ea „Craii de Curtea–Veche” este un superb roman, contemporan cu toată istoria modernă a omului.
