Vechiul oras imperial

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez care a primit Premiul Nobel pentru literatură, în 1968. Vechiul oraș imperial, capodopera lui Kawabata, a fost ecranizat în 1963 de Noboru Nakamura și în 1980 de Kon Ichikawa.   După cel de-al Doilea Război Mondial, locuitorii orașului Kyoto asistă la metamorfoza lentă, dar imuabilă, a străvechilor obiceiuri. Două surori gemene, despărțite la naștere, se regăsesc pe neașteptate, iar universul fiecăreia suferă transformări fundamentale: șocul noii identitați aduce cu sine o maturizare sfâșiată de sentimente contradictorii, ce își caută alinarea în iubire. Cadrul romanului îl constituie fabulosul Kyoto, unde voluptățile spiritului, reflectate în sărbătorile fastuoase, le întâlnesc pe cele ale trupului, cultivate în misterioasele cartiere ale plăcerilor locuite de gheise.   În Vechiul oraș imperial se îmbină toate trăsăturile esențiale ale scriiturii lui Yasunari Kawabata: simțul estetic exacerbat, melancolia atotstăpânitoare și un fir narativ care amintește de o pictură Zen, unde ceea ce lipsește din imagine este la fel de important precum ceea ce este reprezentat. - Publishers Weekly   Yasunari Kawabata se dovedește în acest roman un adevărat maestru al tensiunii și pasiunii. Nu sunt mulți scriitorii care pot sugera imagini atât de complexe în atât de puþine cuvinte. - San Francisco Chronicle   Vechiul oraș imperial este romanul emblematic al lui Kawabata. Cartea trebuie citită printre rânduri, căci detaliile, tăcerile și privirile sunt cele care ordonează de fapt istoria. - Lire   Fragment din romanul "Vechiul oraș imperial" de Yasunari Kawabata:    „La intrarea în coridorul din partea din vest, revărsările de flori de cireși plângători de un roșu-aprins te făceau să simți primăvara până în adâncul inimii. Asta e adevărata primăvară! Copacii sunt plini de flori roșii, bătute, până în vârful crengilor lor subțiri care atârnă spre pământ și te fac să te gândești ca o ploaie de flori a căzut peste ramuri, nu că pomii au dat naștere florilor.  — Vino să-ți arăt florile care-mi plac cel mai mult aici, a spus Chieko, conducându-l pe Shin'ichi către ieșirea din culoar.  Acolo, un cireș singuratic, ale cărui ramuri se întindeau neverosimil de mult, era tot numai flori. Shin'ichi a rămas Ianga Chieko, privindu-l. — Dacă stai și te uiți mai bine, e de fapt atât de feminin! a spus el. Ramurile subțiri aplecate, apoi florile bogate și blânde... În plus, în roșul florilor bătute părea că se reflectă un violet-pal.   — Până acum nu m-am gândit niciodată că sunt atât de feminine. Cu nuanță, elegantă și farmecul lor nespus... a zis iar Shin'ichi. S-au îndepărtat de cireș, mergând către iaz. În punctul în care drumul se îngustă era un spațiu ca un mic platou cu băncuțe, pe care fusese întins un covor roșu. Toți cei aflați acolo beau ceai verde.  O voce s-a auzit strigând „Chieko-san, Chieko-san!" și din pavilionul de ceai numit Choshintei, ascuns în umbra copacilor, a apărut Masako, îmbrăcată într-un chimono cu mâneci lungi, un furișode.  — Chieko-san, poți să mă ajuți puțin? Sunt atât de obosită... Ajut la servirea oaspeților profesoarei. — Îmbrăcată așa, tot ce-aș putea face ar fl să ajut la prepararea ceaiului în camera din spate, a zis Chieko. — Chiar și așa mi-ai fi de mare folos!  — Dar nu sunt singură!  Observându-l pe Shin'ichi, Masako a șoptit la urechea lui Chieko: — E logodnicul tău? Chieko a negat cu o slabă mișcare a capului.  — E drăguț cu tine?  Chicko a negat iar. Shin'ichi o luase deja înainte. — Dar ce-ar fi să veniți amândoi la ceremonia ceaiului? Acum sunt locuri libere, a invitat-o Masako, dar Chieko a refuzat și l-a urmat pe Shin'ichi. — Nu-i așa că-i frumoasă prietena mea de la ceremonia ceaiului? — Nu e cu nimic ieșită din comun.  — Ei, te poate auzi!  Chicko a salutat-o din ochi pe Masako, care le făcea semne de adio.”