Sunetul muntelui

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Român publicat în 1954, Sunetul muntelui este o narațiune de o tainică perfecțiune a senzațiilor evanescente, în care presimțirea morții atrage o delicată pasiune târzie. Elegie existențială intensă, așternută pe hârtie cu o seninătate aparentă.  Puține române redau criza bătrâneții atât de expresiv ca ”Sunetul muntelui”. În portretul pe care i-l face unui om de afaceri trecut de șaizeci de ani, Yasunari Kawabata cartografiază, pe de o parte, diminuarea treptată a dorinței acestuia de a trăi, surprinzând, pe de altă parte, zvâcnetul pasiunii care îi iluminează apropierea sfârșitului.  Fragment din volum:   “Și vară, și iarna clopotul de la templu bătea la ora șase dimineața. Și de câte ori îl auzea, și vara, și iarna, Shingo își spunea că s-a trezit prea devreme. Asta nu însemna că se și scula din pat imediat. Ora șase nu era același lucru vara și iarna. Clopotul bătea la aceeași oră, iar Shingo își dădea seama că era șase, dar vara soarele se află deja sus pe cer. Ținea un ceas mare de mână lângă pernă. Dar ca să se uite la el, trebuia să aprindă lumina, să-și pună ochelarii, așa că rareori o făcea. Fără ochelari nu reușea să vadă care era orarul și care minutarul. Nu se temea c-o să doarmă prea mult. Problema era că se trezea prea devreme. Ora șase într-o dimineață de iarnă era foarte devreme, dar cum nu putea să mai stea în pat, Shingo se ducea după ziare. De când nu mai aveau fața în casă, Kikuko se trezea să facă treburile de dimineață. - Te-ai sculat devreme, tata-socrule, îi spunea ea. - O să mai dorm puțin, îi răspundea el, invariabil rușinat de cât de matinal era. - Chiar te rog. N-am apucat nici măcar să pregătesc apa fierbinte. Dar dacă Kikuko era trează, Shingo simțea că are companie. De la ce vârstă începuse oare să se simtă singur și să se trezească înainte ca soarele iernatic să se fi ridicat?  Primăvara era mai bine când se trezea devreme. Trecuse acum de jumătatea lui mai și, după ce bătu clopotul, se auzi țipătul unui uliu. - Așadar, a venit din nou, bombăni el din pat. Uliul păru să se rotească grandios pe deasupra acoperișului, iar apoi zbura către mare. Shingo se sculă. Se uită cu atenție la cer pe când se spălă pe dinți, dar nu mai zări pasărea."