Viata de imprumut

Ieșiră din încăpere și fără să spună nimic urcară panta cimitirului. Se opriră în fața monumentului și îngenuncheară. Lumânările încă ardeau. Citeau numele înscrise pe placa din marmură neagră. Shaul Schwartz, Sara Schwartz, Beniamin și Eli Schwartz. Clopotul bisericii comprimă văzduhul cu dangătul lui greu. Orele pentru ei se numărau de-acum altfel. Un timp nou, ca un început, se scurgea în clepsidra vremii. Urcară cele câteva trepte și-și puseră palmele peste numele părinților. Își lipiră frunțile de piatră rece. - Shalom! murmurară pentru prima dată în viață. - Shalom! le răspunse ecoul minții și pacea le cuprinse ființele. Văzduhul vibra imperceptibil în ziua caldă de vară. - Frate, rosti Ben, s-o luăm de la capăt! - Frate, începutul l-am făcut azi... Fragment din cartea "Viață de împrumut" de Doru Munteanu: "- Sara, mi-e frică. Mă tem pentru noi și copiii noștri. Simt că pericolul se apropie de casa noastră ca un animal de pradă, care stă la pândă, sticlindu-și ochii hulpavi, rânjind din colții hrăpăreți. ― Ce s-a întâmplat, Shaul? Nu te-am văzut niciodată așa speriat. Bărbatul se lăsă molatec, fără vlagă, pe scaun, sprjinindu-și coatele pe masă și afundându-și capul în palme. Sara se așeză vizavi, întinzându-și mâinile spre el. Ar fi vrut să-i strângă degetele subțiri și nervoase, într-un gest de îmbărbătare. De multe ori stăteau așa, în această împerechere epidermică, privindu-se în ochi cu speranța și încredere, găsindu-și în această comuniune mută liniștea și siguranța. „Mai exiști, mai jidane? N-ai plecat, nici n-ai murit? Nu ți-a venit sorocul?”. Așa mi-a spus Atilla Varodi, trecând pe lângă mine ca și când nu m-ar fi văzut, aruncându-mi din mers vorbele astea urâte. Veneam de la băcănie. L-am zărit de departe și când am ajuns în fața lui, l-am salutat respectuos. „Bună ziua! Jo napot, domnule Varodi!“, i-am zis eu în română și ungurește, și chiar am vrut să mai adaug ceva de conveniență, dar el mi-a tăiat-o scurt. A sunat ca o amenințare. Nu s-a oprit, și-a încrucișat mâinile în formă de cruce, ca și când ar fi decretat: „Gata, s-a terminat! O să-ți punem și ție cruce!“. Am rămas descumpănit în mijlocul străzii și m-am simțit dintr-odată singur și în mare primejdie. Își ridică șovăitor capul. Ochii îi erau împăienjeniți de lacrimi. - Shaul, pe lumea asta sunt și oameni răi, încercă să-l liniștească Sara, dar inima i se strânse ca într-un ghem de crabi. Din camera cealaltă se auzi scâncetul unuia dintre copii. - Asta e Ben, spuse Sara. Imediat se va trezi și Eli. Le e foame, dar Ben e primul și dă semnalul. Shaul ieși în curte. Simțea nevoia să respire aer curat, să-și limpezească gândurile, să-și alunge spaima care-i cuprinsese ființa. Frica se cuibărise în el ca un vierme care se aciuiește parșiv într-un măr sănătos. Nu era spăimos, nu se consideră un laș, un nevolnic, dar, de mic copil, o senzație de insecuritate îl asedia periodic, în momente de cumpănă."