Vinerea Neagra

„Viața nu se termină cu noi, deși toți vrem să apucăm măcar o zi în care să ne înfruptăm nesățios din ospățul promisiunilor noastre. N-au trecut decât cinci luni de la vinerea neagră a Transilvaniei și s-au întâmplat atâtea. Încă nu e război, dar nici pace. Am sentimentul că țara e o uriașă cazarmă. Uniformele s-au înmulțit, guvernul e plin de epoleți și centiroane, pământul s-a umplut de soldați. Și peste toate, ca un Dumnezeu al acestei vremi, pumnul, forța brutală.     Din nord, vântul aduce miros de fum și cenușă. De pe pământul furat și batjocorit, scrumul caselor și bisericilor incendiate se amestecă cu duhoarea oaselor arse. Ardealul e un cimitir uriaș presărat cu cenușa vinerii negre. În fiecare casă, sub icoana, în candela aprinsă a nădejdii, un muc de lumânare sfâșie timid întunericul vremii, pentru pomenire și pentru mâine.” Fragment din carte: Un țăcănit metalic, sec și scurt se propagă în liniștea cimitirului. Am tresărit involuntar și m-am întors. Bărbatul care intrase mai înainte, abia se mai zărea în înserarea ce se lăsase. Avea brațul drept întins spre mine. Fulgerător mintea a raționat înaintea gesturilor și a cuvintelor. Țăcănitul metalic fusese declicul care urmase trăgaciului pistolului. Doamne, cum nu-mi dădusem seama din primul moment? Zgomotul unei arme care se armează e inconfundabil... Nu am avut timp să reacționez. O izbitură puternică am simțit în umărul stâng și arsura fierului încins. Ochii mi se măriseră nedumeriți, scrutând semiîntunericul. Corpul se smuci în sus, desprinzându-se de pământ, ca apoi totul să fie o alunecare lentă ce nu se mai termină. Cădeam într-un gol, fără să mă pot agăța de ceva, decât de imaginea bărbatului pe care nu-l deslușeam și care se pierdea într-un abur depărtându-se. O fracțiune de secundă, doar atât, în cădere, mintea contrariată stârnise o întrebare: DE CE? Aceeași întrebare fără răspuns, aceeași lipsă de logică și nedumerire ca și la Nămoloasă. DE CE? Pământul se înclină într-o parte, odată cu biserica și mormintele, gata să se prăvălească peste mine și în răsturnarea asta uriașă impregnată de miros de pulbere am auzit râsul schizofren și gâlgâit cu care se terminau invariabil convorbirile telefonice cu Vocea amenințătoare. Când mi-am revenit, în cimitir era întuneric de-a binelea. Mă durea capul îngrozitor, un vacarm înfundat de zgomote îmi vuia în timpane. Mi-am pipăit tâmpla dreaptă și am simțit lichidul gros, lipicios, coagulat. Eram căzut pe lespedea de beton a mormântului. M-am ridicat anevoie încercând să mă agăț cu stânga de bancă