#1 New York Times Bestseller Dragostea unei mame. Căutarea neobosită a unei fiice. O enigmă care trebuie dezlegată… De peste zece ani, Jenna Metcalf n-a încetat să se gândească la mama ei, Alice, o cercetătoare care și-a dedicat viața studierii comportamentului elefanților și care a dispărut în condiții misterioase. Jenna refuza să creadă că a fost abandonată. Disperată să-și găsească mama, apelează la ajutorul polițistului care a anchetat cazul și al lui Serenity, o femeie care poate să comunice cu spiritele celor dispăruți. În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu Alice, cei trei descoperă că întrebările dureroase au răspunsuri și mai greu de suportat. Departe de a fi un roman polițist clasic, Vremea plecării fascinează prin întrepătrunderea poveștii emoționante și excepțional documentate despre viața elefanților cu aceea a traumei prin care trece un copil care-și pierde părinții. Jodi Picoult este o autoare americană de mare succes. A scris douăzeci și trei de romane, dintre care ultimele opt au intrat direct în lista de bestselleruri a publicației New York Times. Vândute în peste 40 milioane de exemplare peste tot în lume, cărțile sale sunt traduse în treizeci și cinci de țări, iar patru dintre ele au fost ecranizate. Jodi Picoult a primit nenumărate premii, printre care, în 2003, New England Bookseller Award for Fiction, iar în 2013 și 2014 New Hampshire Literary Award pentru merite literare deosebite. "Picoult este o scriitoare extraordinar de talentată." - Stephen King "Jodi Picoult scrie cu atenție la detalii și surprinde magistral delicatețea și complexitatea relațiilor umane." - The Boston Globe Fragment din romanul "Vremea plecării" de Jodi Picoult: „Am închis ochii și-am încercat să reconstruiesc puntea dintre mine și spiritele mele călăuzitoare, să aud ceva — o șoaptă, o hlizeală, o răsuflare. Dar nu era decât tăcere completă. Și uite-așa, pentru Jenna Metcalf am făcut exact ce jurasem că n-o să mai fac în veci: am deschis ușa posibilităților știind al naibii de bine că o să vrea să pășească în peticul însorit pe care i l-am furnizat. I-am spus că mama ei nu e moartă. Când, de fapt, ce voiam să-i spun era că habar nu am. După ce pleacă Jenna Metcalf, iau un Xanax. Dacă există pe lume vreun motiv ca să te apuci de medicamente contra anxietății, atunci asta e — o fată care nu doar că m-a făcut să mă gândesc la trecut, dar mi l-a și spart în cap ca pe-o sticlă. Pe la ora trei, mă cufund într-o binecuvântată inconștientă pe canapea. Ar trebui să vă spun că n-am mai visat de ceva ani. Visatul e cel mai apropiat lucru de planul paranormal de care are parte un om obișnuit; e momentul în care mintea lasă garda jos, iar pereții dintre cele două lumi se subțiază cât să permită întrezăriri din cealaltă parte. De aceea, după ce au dormit, mulți oameni declară că au fost vizitați de cineva mort. Dar nu și eu, nu de când m-au părăsit Desmond și Lucinda. Astăzi, totuși, când adorm, mintea mi-e un caleidoscop de culoare. Văd un drapel fâlfâind peste câmpul meu vizual, apoi îmi dau seama că nu-i un drapel — e o eșarfă albastră, înfășurată la gâtul unei femei a cărei fata n-o pot distinge. E întinsă pe spate lângă un arțar, nemișcată, și e călcată în picioare de un elefant. Mă uit mai bine și-mi dau seama că poate nu e călcată; elefantul se abate de la drumul lui ca să nu o calce, ridicându-și unul dintre picioarele din spate și trecându-l peste corpul femeii fără s-o atingă. Elefantul întinde trompa și trage de eșarfă, dar femeia nu se mișcă. Trompa elefantului îi atinge obrazul, gâtul, fruntea, apoi desface eșarfă și-o ridică, lăsând vântul s-o poarte ca pe un zvon. Elefantul se apleacă după ceva legat în piele, un obiect pe care nu-l pot desluși prea bine, ceva băgat soldul femeii — o carte? o legitimație? Mă minunează dexteritatea animalului, care reușește să desfacă obiectul. Apoi pune iar trompa pe pieptul femeii, aproape ca un stetoscop, înainte de a se furișa tăcut în pădure. Mă trezesc tresărind, dezorientată și surprinsă că mă gândesc la elefanți, minunându-mă de furtuna ce pare încă să-mi umple capul. Dar nu e tunetul, e cineva care-mi bate la ușa din față. Deja știu cam cine-ar putea să fie înainte să apuc să deschid.”
