
Cea mai frumoasă carte din lume de Eric-Emmanuel Schmitt reprezintă de fapt o colecţie formată din 8 povestiri scurte, fiecare dintre acestea având menirea de a pune cititorul pe gânduri. Titlul este atractiv şi, în momentul în care am primit cartea în dar, m-am amuzat spunându-mi că autorul trebuie să fi fost vreun bărbat care nu a auzit ce este modestia.
Fiecare povestire din carte este focusată pe viaţa unei femei, toate având în comun ca şi temă – dragostea, deşi sunt prezente şi alte motive precum: găsirea şi pierderea iubirii, discreţia, durerea de a pierde etc.
Nu pot spune că am fost atât de impresionată pe cât mă aşteptam. Deşi mă puneau oarecum pe gânduri, am simţit faptul că povestirile au fost scrise pe fugă, în pauzele din timpul regizării filmului Odette Toulemonde (povestire care apare de asemenea în carte, trailerul filmului, aici). Cred însă că autorul a păstrat ce era mai bun pentru final.
Ultima povestire, despre femeile încarcerate în Rusia în perioada comunistă ce scriu o carte pentru fiicele lor pe hârtiuţe pentru ţigări cu un creion furat şi ţinut ascuns, m-a impresionat nespus şi m-a lăsat cu un amalgam de sentimente, toate în nuanţa bucuriei de fi, de a trăi un prezent înrămat de libertatea de a iubi şi de a putea spune asta oricând, la orice oră fără teamă.
Prin această carte am făcut cunoştinţă cu Schmitt – indirect ce-i drept, dar această mini colecţie de povestiri m-a făcut să-mi doresc să descopăr cât mai multe dintre scrierile acestui autor, întrucât am simţit fără nicio ezitare că are „acel-ceva” pe care orice cititor îl caută printre rânduri…
Vă recomand cu căldură aşadar, să descoperiţi „Cea mai frumoasă carte din lume”! 🙂
(Descrierea oficială)
Opt nuvele, opt poveşti de iubire, opt femei. De la vânzătoarea modestă, la miliardara arogantă cu trecut misterios, de la soţia dezamagită, la amanta sacrificată pentru binele familiei bărbatului iubit, de la deţinuta politic, la prinţesa nonconformistă, chipurile dragostei se schimbă, deşi nevoia de fericire rămâne mereu aceeaşi.




