Am ajuns la Nietzsche purtată de o curiozitatea și dorința de a cocheta un pic cu filozofia. Însă, trebuie să recunosc că filozofia este pentru mine o provocare literară, poziționându-se printre lecturile neordinare. Nu a fost o lectură ușoară și cred că nu am intrat pe deplin în esența acelor meditații. Presupun că am nevoie de o recitire, deși nu sunt dispusă s-o fac imediat. Nu a fost o lectură cursivă, în ritm alert, am avut nevoie de ceva timp pentru a intra în acest stil de scriere și pentru a purcede pe această cărare deloc bătătorită. Desigur, dat fiind faptul că filozofia nu se citește precum beletristica, am avut nevoie de o perioadă mai îndelungată pentru a parcurge aceste rânduri.
Și acum, din câte am înțeles eu, o mică expunere mai jos. Atât s-a putut…
Nietzsche își începe expunerea prin condamnarea vechilor filozofi, pentru prejudecățile acestora. Filozofii, la fel ca și ceilalți muritori de rând, au o voință de adevăr care îi ispitește și îi mână spre meditații. Dar ceea ce condamnă Nietzsche aici este în primul rând folosirea de către filozofii vechi a unor idei preconcepute, sau faptul de a se baza pe acel adevăr răspândit. Ori, rolul lor ar trebui să stea în mod cert în opunerea ideilor șablon, în îndoire și analiză. Conform lui, nici celor mai prevăzători dintre vechii filozofi nu le-a venit ideea să se îndoiască de la bun început, când aceasta era imperios necesar, chiar dacă ei își propuseseră ferm “de omnibus dubitandum”, deci să se îndoiască de toate. Prin urmare, el este mai curând de partea antire
aliștilor sceptici care analizează la microscop cunoașterea și care merg mai departe, evoluează, dar nu se orientează spre trecut, spre idei învechite.
A trăi nu înseamnă oare a evalua, a prefera, a fi nedrept, a fi îngrădit, a dori să fii fericit?
În corelație cu prejudecățile filozofilor vine și spiritul liber, mânat de voința proprie. În acest context Nietzsche precizează că în majoritatea cazurilor ne exercităm voința numai atunci când ne-am putut aștepta și la un efect al ordinului, ceea ce e în defintiv tot ascultare. Iar acea faimoasă “causa sui” este cea mai mare contradicție de sine pe care omenirea a conceput-o. Este o absurditate și o violare a logicii dorința de “libertate a voinței”, dorința de a purta responsabilitatea pentru acțiunile proprii, scutindu-l de acestea pe Dumnezeu, dar și strămoșii, lumea, hazardul și societatea.
Înconjurați-vă cu oameni care sunt ca o grădină!… sau ca o muzică deasupra apelor, în faptul serii, când ziua devine deja o amintire, alegeți singurătatea bună, singurătatea liberă, zglobiu și veselă, care vă dă și dreptul de a rămâne încă buni, într-un sens sau altul.
Și în final, am găsit și câteva teze privind religia. Filozoful afirmă că credința creștină înseamnă pentru început jertfă, limitarea libertății, a oricărui orgoliu, a oricărei siguranțe de sine a spiritului; ea este totodată aservire și batjocorire de sine și automutilare. Deasemenea prețul plătit este scump atunci când religiile nu constituie instrumente sau mijloace de instruire și educație în mâna filozofului, ci domnesc de la sine, în mod suveran, când ele însele vor să fie scopuri finale, iar nu mijloace printre alte mijloace. Nietzsche concluzionează: creștinismul a fost cel mai funest mod de infatuare de până acum. Prin el și prin răspândirea ideilor de egalitate s-a creat un animal gregar, ascultător, maladiv și mediocru – europeanul.
Cărțile care se adresează tuturor sunt mereu urât mirositoare, intră în ele duhoarea oamenilor mărunți.
Dacă v-a trezit curiozitatea această umilă prezentare făcută de către un novice și deloc cunoscător al filozofiei (și chiar dacă nu v-a plăcut) s-ar putea ca această carte să vă cucerească.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Friedrich Nietzsche:
