310 Citate de Emil Cioran

310 Citate de Emil Cioran
5 (100%) 1 vote
emil cioran citate

Descoperă colecția noastră de citate de Emil Cioran care în 30 de secunde te vor face să înțelegi în ce constă geniul acestui mare filozof.

1. În somn uiți drama vieții tale, uiți complicațiile și obsesiile, așa încît fiecare deșteptare este un început nou de viață, este o speranță nouă.

2. Tot ce este îmi pare a fi o hrană pentru o tristeţe nemăsurată.

3. Destinul individual ca o realitate interioară, iraţională şi imanentă nu se revelează decât în durere, că este singurul drum pozitiv de înţelegere lăuntrică a problemelor personale.

4. Câteodată oamenii se împiedică de adevăr, dar de cele mai multe ori se ridică și merg mai departe.

5. Micşorarea lucidităţii este un semn de vitalitate a dragostei.

6. Compatrioţii mei au geniul superlativului. Îţi trântesc un compliment de pe urma căruia nu-ţi mai revii…

7. Daca ar fi cu putinta sa ne privim cu ochii celorlalti, am disparea pe loc.

8. Între o palmă și o jignire, suportăm mai bine palma.

9. Sunt un obsedat care se risipeşte, care îşi iroseşte şi îşi spulberă obsesiile.

10. Dacă o râmă ar putea trăi senzaţiile mele, ce milă ar cuprinde-o pentru mine!

Dacă citatele lui Emil Cioran te surprind, stai să vezi cărțile lui

11. Cel care vorbeşte în numele celorlalţi e totdeauna impostor. Politicienii, reformatorii şi toţi cei care invocă un pretext colectiv sunt nişte trişori.

12. Absolutul e un stadiu crepuscular al voinţei, o stare de foame istovitoare.

13. Nu există decât o ratare: aceea de a nu mai fi copil.

14. Dacă ne-am putea mărgini să privim! Din nenorocire, ne încăpăţânăm să înţelegem.

15. Era deasupra tuturor și nu participase la nimic: uitase pur și simplu să trăiască.

16. Părăsirea, abandonul etc. – dacă aceste stări nu ar juca un rol atât de important în mistică, nu aş fi fost atras de ea niciodată. Dacă o iubesc, e pentru că în ea îmi regăsesc rănile.

17. Singurătatea fără Dumnezeu este nebunie curată.

18. Bărbații care iubesc cu adevărat, cu o pasiune puternică, nu pot iubi în același timp mai multe femei, ci numai una.

19. Sunt lacrimi care sfredelesc pământul şi răsar ca aştrii pe alte ceruri. Cine ne-o fi plâns stelele noastre?

20. Tot secretul vieții se reduce la atât: ea n-are niciun rost; fiecare din noi găsește însă unul.

21. Teologia n-a mai păstrat pentru Dumnezeu decât respectul majusculei.

22. Anxiosul îşi construieşte spaimele, apoi se cuibăreşte în ele: un pensionar al vertijului.

23. Cu cât ești mai normal, cu atât ești mai departe de adevăr și mai aproape de viață.

24. Dacă e să ne gândim bine, au existat mai multe afirmații decât negații – cel puțin până acum. Să negăm așadar, fără să ne pară rău. Convinerile vor atârna întotdeauna mai greu în balanță.

25. Plictiseala e senzația bolnăvicios de clară a timpului ce te așteaptă, în care trebuie să trăiești și cu care n‑ai ce să faci.

26. Nu preţuiesc o carte decât prin tulburarea, prin otrava pe care-o toarnă în mine.

27. Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap.

28. N-am admiraţie decât pentru două categorii de oameni: pentru aceia care pot oricând înnebuni şi pentru aceia care în fiecare moment se pot sinucide.

29. Prefer să fiu ultimul om dacă a fi om înseamnă să fii ca ceilalţi.

30. Toată devenirea nu este decât un suspin cosmic. Noi înşine nu suntem decât nişte răni ale firii, iar Dumnezeu un Toma Necredinciosul.

31. Viața nu e nimic. Moartea e totul. Cu toate astea, cu există ceva care să fie moartea, independent de viață. Tocmai această absență de realitate disinctă, autonomă ace moartea universală; ea n-are un domeniu al ei, e omniprezenta, că tot ce-i lipsit de identitate, de limită și ținută: o lipsă idecentă de finitate.

32. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate și am uitat să trăim, gîndind prea mult viața.

33. Toate lacrimile neplânse mi s-au vărsat în sânge. Şi eu nu m-am născut pentru atâtea mări şi nici pentru atâta amar.

34. Să iubesc, să am milă, să aştept, să mă desăvârşesc. O scară a monotoniei, când n-ai vrut să fii un dobitoc sub cer şi niciun milog în zarea stearpă a unui oarecare absolut.

35. Plistiseala nelămurită din ochii copiiilor în după-amieze vide este o presimțire a infinitului de trudă, de zarvă și chin pe care îi așteaptă trăind.

36. Viața nu există, iar moartea este o stare de vis. Suferința a inventat atât pe una, cât și pe alta spre a se justifica pe sine însăși. Numai omul se poate chinui între o irealitate și o închipuire.

37. Dacă ar prinde glas agitația surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii. Port un doliu din naștere — doliul acestei lumi.

38. Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ți întoarcă spatele.

39. Am toate defectele celorlalti si totusi ceea ce fac acestia mi se pare inadmisibil.

40. Numai în iubire melancolia îşi atinge propriile ei culmi, căci numai Erosul transfigurează melancolia.

41. Sunt prea obosit de visurile unui sânge prea-ncercat şi-a unei inimi stoarse de şubrede fioruri. Cu ce puteri să mai extrag din trup acorduri incerte pentru nevoia chinului vag?

42. Timiditatea este un dispreț instinctiv al vieții.

43. Şi cum ne‑am măsura singurătatea, de nu ne‑am privi-o în ochii pierduţi ai femeii? Căci prin ei, izolarea îşi oferă o privelişte de infinit sieşi.

44. Nu ne mărturisim altcuiva mâhnirile decât ca să-l facem să sufere, ca să le ia asupra lui.

45. Totul e așa cum a fost întotdeauna și cum, fără îndoială, va fi până când nu va mai fi nimic.

46. De atata amar de vreme de cand se moare, viul a capatat probabil obisnuinta de a muri; fara de care nu s-ar explica de ce o insecta sau o rozatoare si chiar omul, ajung, dupa cateva sclifoseli, sa crape atat de demn.

47. Orice gânditor, la început de drum, e silit să opteze, fără voia lui, între dialectică şi salcia plângătoare.

48. Destul mi-am pierdut din lumină cerşind pomana înălţimilor. Sătul de tot felul de ceruri – mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii.

49. Este posibilă o milă pentru alţii, fără milă pentru noi înşine? În milă ne iubim suferinţa noastră prin suferinţa altora.

50. Trebuie să suferi până la capăt, până când încetezi să crezi în suferință.

Ți-ar plăcea și articolul ”De ce îl iubesc pe Cioran”…

51. Nu contează decât un lucru: să înveți să pierzi.

52. Cineva pe care-l așezam foarte sus ne devine mai apropiat când săvârșește o faptă nedemnă de el. Prin aceasta, ne scutește de calvarul venerației. Și numai din acel moment simțim față de el o reală afecțiune.

53. Omul modern, mai mult decât omul dintotdeauna, priveşte cu linişte în jos. Faţa de cer, toate idealurile noastre sunt trădări.

54. Voi mi-aţi rămas, focuri ale inimii şi aparenţe parfumate de deşertăciune, în lumea-n care flacăra m-a învăţat că: totul e zadarnic, afară de zădărnicie!

55. Singurătatea nu te învața că ești singur, ci singurul.

56. Melancolia e sentimentul că nefericirea are să te copleșească chiar în mijlocul paradisului.

57. Când investeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacţie a acestei iubiri nu poate aduce decât prăbuşirea întregii tale fiinţe.

58. N-am credința, din fericire. Dacă aș avea-o, aș trăi cu teamă stăruitoare ca o pierd. Astfel, departe de a mă ajuta, n-ar face decât să-mi dăuneze.

59. Montaigne, un înţelept, nu a beneficiat de posteritate; Rousseau, un isteric, încă mai mişcă naţiunile. Nu-mi plac decât gânditorii care nu au inspirat niciun tribun.

60. De ce un singuratic simte mai mult? Fiindcă singurătatea-i suferinţă.

61. Personal îmi dau demisia din omenire.

62. Dezabuzarea diavolului echivalează cu “moartea lui Dumnezeu”. Căci un diavol care nu mai e întreprinzător a căzut la fel de jos ca un zeu defunct.

63. Oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieții fără să-l găsească și cei care l-au găsit fără să-l caute.

64. Călugărul rătăcitor, iată tot ce s-a făcut mai bun până acum. Să ajungi să nu mai ai la ce să renunți! Aceasta ar trebui să fie visul oricărui spirit trezit la realitate.

65. Dacă am putea să ne vedem cu ochii celorlalți, am dispărea într-o clipită.

66. E un mare talent și un mare noroc să poți trăi fără nicio ambiție. Eu unul mă străduiesc. Dar faptul că mă străduiesc tine totuși de o ambiție.

67. Când vezi o inimă înflăcărată, poţi fi sigur că până la urmă îi vei cădea victimă. Cei care cred în adevărul lor – singurii care rămân în memoria oamenilor – lasă în urmă un şir de cadavre.

68. A gândi – adică a-ţi lua pietre de pe inimă. Fără răsuflătoarea cugetelor, mintea şi simţirea s-ar înăbuşi.

69. Nu poți admira pe cineva decât dacă e pe trei sferturi iresponsabil. Admirația n-are nimic de-a face cu respectul.

70. Am şi eu o speranţă: speranţa uitării absolute. Dar aceasta mai e speranţă, nu e disperare?

71. Nu cred să existe plăcere mai deplină decât să calci în picioare ceea ce ai adorat.

72. Femeia nu-ți iartă nicio inocența, precum viața nicio luciditate.

73. Să te restrângi la minim, iată deviza mea.

74. Hărțuit de ceilalți, încerc să mă eliberez, fără mare succes, trebuie s-o spun. Cu toate acestea, reușesc să-mi înlesnesc în fiecare zi câteva clipe de conversație cu cel care aș vrut să fiu.

75. Mila si consolarea sunt nu numai ineficace, dar sunt si insulte.. Compatimirea este un sentiment care nu angajeaza. De aceea il gasim la atatia! In lumea aceasta inca n-a murit nimeni de suferinta altuia. Iar acela care a zis ca moare pentru noi n-a murit, ci a fost omorat.

76. Ceea ce stiu la saizeci de ani stiam la fel de bine la douazeci. Patruzeci de ani ai unei inutile munci de verificare…

77. Orgasmul este un paroxism; disperarea la fel. Unul durează o clipă; celălalt, o viaţă.

78. În cele din urmă Diavolul va scuipa totuşi peste cenuşa noastră, cu toate că-n lume există atâtea flori şi dincolo de ea atâţi Dumnezei.

79. Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea și ce ușoară trebuie să fie ultima.

80. Când ai săvârșit nebunia să încredințezi cuiva un secret, singurul mijloc ca să fii sigur că-l va păstra pentru el e să-l ucizi numaidecât.

81. Când trebuie să iei o hotărâre capitală, lucrul cel mai primejdios e să-i ceri altuia sfatul, căci, cu excepţia câtorva ratăciţi, nu-i nimeni să-ţi vrea cu sinceritate binele.

82. Am cheltuit geniu ca să fug de responsabilităţile mele.

83. Nu, nu sunt fericit și probabil că n-am să fiu niciodată. Ăsta-i adevărul! Există și oameni inapți de a gusta fericirea. Pentru ei aceasta fericire nu-i decât un cuvânt rece, înscris în dicționar la litera cuvenită. Incontestabil că eu fac parte din această categorie.

84. Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbuşit din cauza ideilor.

85. Binecuvântat era timpul când niște solitari puteau să-și sondeze abisurile fără a fi considerați obsedați sau smintiți.

86. Răzbunarea nu este întotdeauna dulce; odată ce se înfăptuieşte, ne simţim inferiori victimii noastre.

87. Trebuie să ai un minimum de afinitate cu ceea ce ataci, sau, dacă e o persoană, ea trebuie să fie antipodul exact a ceea ce eşti tu însuţi; prin asta însă ne asemănăm cu el, deşi nu e vorba de afinitate, ci de simetrie. Simetria este o asemănare.

88. Dacă încercările prin care treceți, în loc să vă transpună într-o stare de puternică euforie, vă demoralizează și vă înacresc, aflați că n-aveți vocați spirituală.

89. Când omul va putea vorbi de amăgiri ca de realităţi, atunci el va fi mântuit. Când totul îi va fi egal de esenţial şi el va fi egal totului, atunci nu va mai înţelege mitul lui Prometeu.

90. Cine ar putea descrie umbletul rătăcitor pe lângă ziduri de orașe vechi, în nopți ploioase, cu teamă că nu vei găsi o ființă mai pierdută ca tine?

91. Ai vrea haosul dar ti-e frica de luminile din el.

92. Viața nu este decât o absurditate… legată. Permisă. Acceptată.

93. Ma sfâşie tot ce este şi tot ce nu este. Cer lucrurile mângâierea mea sau cer eu de la toate să fiu mângâiat?

94. Nimic nu va putea să-mi scoată din minte că lumea asta e fructul unui zeu tenebros ce-şi prelungeşte umbra în mine, şi că misiunea mea este să duc la ultimele consecinţe blestemul ce apasă asupra lui şi a operei sale.

95. Au succes numai sistemele filosofice şi religiile care ne linguşesc, fie că o fac în numele progresului, fie în cel al infernului.

96. O inimă fără muzică este ca o frumuseeţe fără melancolie.

97. Cum m-aş fi răcorit în umbra deşteptăciunii ironice a Doamnei du Deffand, poate cea mai clarvăzătoare fiinţă a acelui veac!… Faţă de ea, Voltaire – prietenul ei -, pare un măscărici savant şi harnic.

98. Toate neputințele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristețe.

99. Îmi este călăuză oricine-i mai nebun decât mine.

100. Bolnavi de speranţă, aşteptăm întruna… iar viaţa nu e decât aşteptarea devenită ipostază.

101. În această clipă, sunt singur. Ce mi-aș dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi crește.

102. Lumea modernă a fost atinsă până la blestem de blestemul lucrurilor finite.

103. Profeția este actualitatea viitorului.

104. Niciodată n-am avut încredere în cei care-mi seamănă. Iubesc naivitatea, forţa, nerozia, amabilitatea; şi detest înfrigurarea, duplicitatea, versatilitatea etc, defecte pe care le înţeleg dinlăuntru.

105. Iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată.

106. E foarte greu să accepţi să fii judecat de cineva care a suferit mai puţin ca tine.

107. Nu voi putea niciodată să mă împac cu lucrurile, chiar de-ar fi ca fiecare clipă să se smulgă afară din timp pentru a-mi da o sărutare.

108. În oraşe am întâlnit moartea în ochii oamenilor; în natură în freamătul frunzelor. Şi-am întâlnit-o şi mai des în tăcerile inimii.

109. N-am simțit că voi muri cu adevărat decât în accesele de iubire pentru viață. Groaza mă leagă mai mult de lume decât lepădarea aceea misterioasă, din leșinul în fața vieții.

110. Dumnezeu este intervalul dintre două bătăi ale inimii.

111. Ţările – din păcate – există. Fiecare îşi cristalizează o sumă de erori numite valori.

112. Iubirea rămâne cel mai grav semn de întrebare – şi amanţii victimele imposibilităţii.

113. Parfumul e istoria unei flori.

114. Nu e nimic mai jalnic decât cuvântul şi totuşi doar prin el ajungi la acele senzaţii de fericire, la jubilaţia ultimă în care eşti cu desăvârşire eliberat de orice sentiment de apăsare, prin cuvânt prin însăşi simbolul fragilităţii!

115. Patosul dezlănţuit, fără chinga normativă, duce la dezarticularea spiritului, la un gotic deşănţat ce-şi anulează prin elan stilul.

116. Cu cât exişti mai puţin pentru ceilalţi, cu atât eşti mai real în profunzime.

117. Când durerea n-a mai putut rămâne în ea însăși, au apărut ființele ca s-o scape de chinurile virtualității.

118. Nu există suferinţă-limită.

119. Când eram tânăr, nicio plăcere nu prețuia mai mult ca aceea de a-mi face dușmani. Acum, de cum îmi fac unul, primul gând e să ne împăcăm, ca să nu trebuiască să-mi bat capul cu el. Să ai dușmani reprezintă o mare răspundere. Propria povară îmi e de-ajuns, nu mai sunt în stare s-o duc pe a altora.

120. Am citit toate cărţile tristeţii omeneşti. Şi nu m-au convins. Dar m-a convins sângele şoptind ideilor oboseala de propria lui culoare…

121. Este imposibil ca dintr-o mare negație să nu izbucnească o mare afirmație.

122. Deznădejdea: forma negativă a entuziasmului.

123. O suferinţă îndelungată nu te face decât imbecil sau sfânt.

124. Mircea Eliade este un fost credincios, un spirit religios fără religie.

125. Nimeni n-a fost convins în măsura în care am fost eu de inutilitatea a toate, nimeni nu va fi luat în tragic un număr atât de mare de lucruri inutile.

126. Abulicii ar trebui să fie singurii care să aibă acces la idei, fiindcă le lasă aşa cum sunt. Dacă ideile încap pe mâna sârguincioşilor, blânda brambureală a vieţii zilnice capătă chip de tragedie.

127. Gândul trebuie să fie virulent asemenea unei picături de otravă sau mângâietor ca o lacrimă de înger.

128. Singura cale de mântuire ar fi imitarea tăcerii. Dar limbuţia noastră e prenatală. Neam de flecari, de spermatozoizi guralivi, suntem în mod chimic legaţi de Cuvânt.

129. Tot ce nu-i fericire este un minus de iubire.

130. Începi să ştii ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor.

131. Misiunea mea este să îmi omor timpul, a lui să mă omoare pe mine. Ne înţelegem bine, ca între asasini.

132. O întrebare rumegată la nesfârșit te macină la fel ca o durere înăbușită.

133. Fără otrăviri pătimaşe nu apar zorile – răbufniri în finaluri de noapte ale rănilor noastre. – Sângeri? Atunci pândeşte aurora şi soarele se plămădeşte-n tine.

134. Dispariţia animalelor e un fapt de o gravitate fără precedent. Călăul lor a invadat peisajul; nimeni nu mai încape de el. Oroarea de-a vedea un om acolo unde cândva puteai să contempli un cal!

135. Amețeala este simptomul specific al depășirii unei condiții firești și al imposibilității de a mai împărtăși poziția fizică legată de ea.

136. Muzica ne trezeşte regretul de a nu fi ceea ce ar trebui să fim, iar magia ei ne încântă pentru o clipă transpunându-ne în lumea noastră ideală, în care ar trebui să trăim.

137. Copiii mă înfioară. Ochii lor sunt prea multe promisiuni de nefericire. De ce voi fi voind ei să devină mari? Cum le-am explica ireparabilul dezerțiunii din copilărie și strădaniile zadarnice ale naturii de a reveni ea însăși? Și apoi, copiii – și nebunii – au prilejul unui geniu automat, pe care-l pierd în neantul lucidității.

138. Fără Bach, teologia ar fi lipsită de obiect, Facerea ar fi fictivă, iar neantul – peremptoriu. Dacă e cineva pe lumea sta care să-i datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu.

139. Nu durerile violente lasă urme în noi, ci durerile înăbușite stăruitoare, suportabile care fac parte din rutina noastră cotidiană și care ne macină la fel de conștiincios ca și timpul.

140. De ce-ți vine să te sfâșii de câte ori te apucă un acces de dragoste pentru viață? De ce atâta patimă după sânge când ți se lumina inima? Să nu reziste “celula” la fericire? Așa începe crima și sfințenia.

141. Monahismul, de n-ar avea decat părți odioase, și tot ar prețui mai mult decat orice alt ideal. Mai mult ca oricând ar trebui să zidim mânăstiri… pentru cei care cred in orice și pentru cei ce nu cred in nimic.

142. Mă gândesc la om și nu văd decât umbre; mă gândesc la umbre și nu mă văd decât pe mine.

143. Bucuria are un mare defect: lipsa de rigoare. Priviţi cât de riguroasă e, în schimb, logica fierei…

144. Boala este modul în care moartea iubește viața, iar individual teatrul acestei slăbiciuni.

145. Libertatea este un principiu etic de esenţă demoniacă.

146. Prăpastia dintre aforismele mele şi viaţa mea nu e aşa de mare cum credeţi Dumneavoastră. Dar există, şi asta ar trebui să vă bucure, pentru că dacă gândurile mele s-ar fi putut transforma pe loc în fapte, Dumneavoastră aţi fi azi într-un mormânt şi eu la puşcărie.

147. Dreptul de a-i elimina pe toți cei care ne sâcâie ar trebui să figureze pe primul loc în constituția Cetății ideale.

148. Tot ce nu mă interesează în mod absolut îmi pare de-o absurditate vecină cu supliciul.

149. Dac-am putea simţi o voluptate secretă de fiecare dată când ceilalţi ne ignoră, am deţine cheia fericirii.

150. Gloria între patru pereți întrece slava împărățiilor.

151. Oare voi ierta vreodată pământului de a mă fi calculat printre posibilitățile lui? Când știi prea bine că ști un intrus în viață …

152. Suntem atat de separati de toate! Si tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adanca si mai oraganica este moartea de singuratate, cand insasi lumina este un principiu de moarte. In astfel de momente esti separat de viata, de iubire, de zambete, de prieteni si chiar de moarte. Si te intrebi paradoxal daca mai exista altceva decat neantul lumii si al tau.

153. Tot ce nu-i uitare ne uzează substanţa; remuşcarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea ameninţătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îţi umple clipele cu senzaţii de plumb topit în sânge.

154. De fiecare dată când mă chinuie Timpul, îmi spun că unul dintre noi trebuie să sară în aer, că nu e posibil să continuăm la nesfârşit această crâncenă înfruntare…

155. Orice clipă îmi pare o repetiţie la Judecata din urmă.

156. Ti-ai dori uneori sa fii canibal, nu atat din placerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cat din aceea de a-l vomita.

157. Omul iubeşte mai durabil şi mai persistent vulgaritatea decât sublimul.

158. Ochii omului văd în exterior ceea ce îl frămîntă în interior.

159. Sexualitatea: balcanism al trupurilor, chirurgie şi cenuşă, bestialitate a unui fost sfânt, vuiet al unei prăbuşiri rizibile şi de neuitat…

160. Singurul mod de a înțelepți un animal arogant din fire este de a-i arăta din ce noroi e plămădit.

161. Vino, Doamne, căci împreună colinda-vom pădurile şi deşerturile, şi vom găsi undeva o stâncă miloasă care să se surpe în noi şi să ne fixeze în tăcerea de care te-ai temut tu în începuturi.

162. Trebuie să ne obişnuim să nu posedam nimic. În acest sens, am făcut o bună ucenicie în cei douăzeci şi cinci de ani petrecuţi prin hoteluri.

163. Melancolia-i starea de vis a egoismului.

164. Să tălmăceşti o obsesie înseamnă s-o proiectezi în afara ta, s-o alungi, s-o exorcizezi. Obsesiile sunt demonii unei lumi lipsite de credinţă.

165. Pe oameni nu-i cunoaştem decât pentru a rămâne mai singuri cu Dumnezeu.

166. Mai bine o noapte eternă decât o zi fadă, mai bine obscuritatea decât o lumină ștearsă.

167. Omul acceptă moartea, dar nu ceasul morții sale. Să mori oricând, numai când trebuie să mori nu!Ar trebui să-ți repeți în fiecare zi: Sunt unul dintre cei care se târăsc, cu miliardele, pe suprafața globului. Unul dintre ei, și nimic mai mult. Această banalitate îndreptățește orice concluzie, orice atitudine sau faptă: desfrâu, nevinovăție, sinucidere, muncă, crimă, trândăvie sau răzvrătire…. De unde reiese că fiecare are dreptate să face ce vrea.

168. O regulă de conduită: să nu ne încredem în cei ce suferă, să ne temem de oricine a zăcut multă vreme la pat. Dorinţa tainică a bolnavului este ca toată lumea să fie bolnavă, iar a celui care agonizează, ca toată lumea să fie în agonie.

169. Trebuie să învățăm a muri mai rar.

170. Am în comun cu Diavolul posomorala, sunt ca şi el un melancolic prin decret divin.

171. O tăcere abruptă în toiul unei discuţii ne readuce brusc la esenţial: ne dezvăluie ce preţ avem de plătit pentru a fi scornit cuvântul.

172. Cele trei mari căi spre absolut sunt: mistica, muzica şi erotica.

173. Gândurile cele mai adânci și cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretam că n-avem lacrimi.

174. Unicul mod de a-ți apăra singurătatea e să rănești pe toată lumea, începând cu cei pe care-i iubești.

175. Putem accepta orice adevar, oricat de zdrobitor, cu conditia sa inlocuiasca totul, sa aiba tot atata vitalitate cat speranta careia i s-a substituit.

176. De fiecare dată când mă chinuie Timpul, îmi spun că unul dintre noi trebuie să sară în aer, că nu e posibil să continuăm la nesfârşit această crâncenă înfruntare…

177. A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decât tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decât îşi închipuiesc oamenii.

178. Accept să fiu ultimul om, dacă a fi om înseamnă să semeni cu ceilalți.

179. Dacă fiecare am plânge în mâna celuilalt și legăturile oamenilor ar fi o căință duioasă!

180. Când talentul unui scriitor se epuizează, inepţiile unui duhovnic umplu golul inspiraţiei.

181. Este evident că Dumnezeu era o soluție că nu vom găsi niciodată o alta la fel de satisfăcătoare.

182. Viaţa se creează în delir şi se desface în plictis.

183. Despre viaţă nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi.

184. Multe sunt de regretat in lumea in care n-ar trebui sa regret nimic. Si ma intreb: merita lumea aceasta regretul meu?

185. Afectivitatea reprezintă rezonanța lumii în subiect și vibrația subiectului în lumea sa.

186. Potrivit regulii unui sfânt, dacă un călugăr devenea mândru sau măcar mulţumit de munca pe care o făcea, trebuia să renunţe la ea. Iată un pericol de care nu se tem cei ce trăiesc cu gustul insatisfacţiei.

187. Nimic din tot ce am spus de-a lungul unei vieţi nu poate fi separat de ceea ce am trăit. N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele.

188. Abţine-te să dojeneşti pe cineva, oricine ar fi. Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba. Dar nu pot. Iar tu şi mai puţin ca ei.

189. Noi nu dăm glas decât durerilor ce nu au nume; pe celelalte, care alcătuiesc ţesătura şi înşiruirea clipelor, le aruncăm la coşul evidenţei.

190. Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, sinuciderea ar fi obligatorie.

191. Când visează omul nu se îndoiește niciodată.

192. Prostia este o suferință nedureroasă a inteligenței.

193. Spune-mi cum vrei să te prăbușești, ca să-ți spun cine ești.

194. De-am fi liberi în boli, medicii ar ajunge cerşetori, căci muritorii trag spre suferinţă, dar nu spre amestecul ei chinuitor de subiectivitate exasperată şi de necesitate invincibilă.

195. Orice ar face, omului îi va părea rău, mai devreme sau mai târziu.

196. Când ai înțeles că nimic nu este, că lucrurile nu merită nici măcar statutul de aparențe, nu mai ai nevoie să fii mântuit, ești mântuit, și nefericit pe vecie.

197. Suntem cu toţii nişte şarlatani: supravieţuim problemelor noastre.

198. Categoricul avantaj al muribunzilor: să poată debita banalităţi fără a se compromite.

199. Curajosul nu e decât un fanfaron ce strânge în braţe ameninţarea, fugind în întâmpinarea primejdiei.

200. Remușcarea este forma etică a regretului.

201. Nevroza e o stare de hamletism automat. Ea acordă celui atins atribute de geniu, fără suportul talentului.

202. A fi plin de tine insuti, nu in sens de orgoliu, ci de bogatie, a fi chinuit de o infinitate interna si de o tensiune extrema, inseamna a trai cu atata intensitate incat simti cum mori din cauza vietii. Este atat de rar acest sentiment si atat de ciudat incat ar trebui sa-l traim cu strigate… Este un sentiment analog cu acela pe care-l au amantii cand in culmea fericirii le apare trecator, dar intens, imaginea mortii, sau cu momentele de nesiguranta cand intr-o iubire nascanda apare presentimentul unui sfarsit sau al unei parasiri.

203. Impermeabil muzicii – omul atinge extazul pe burtă şi se desfată c-un scâncet în treacăt, numind fericire esenţa echivocă a absolutului din şira spinării.

204. Nicicând nu poţi cădea mai jos decât atunci când îţi pare rău după îngeri…, poate doar atunci când doreşti să te rogi până la lichefierea creierului.

205. Bătrânețea nu este, în definitiv, decât pedeapsa pentru faptul de a fi trăit.

206. Ideea de Dumnezeu este cea mai practică și cea mai periculoasă idee din câte s-au conceput vreodată. Pe ea se salvează și pe ea se prăbușește omenirea.

207. Nu poți iubi în același timp cu pasiune o femeie și pe Dumnezeu. O femeie ne poate scăpa de Dumnezeu, precum Dumnezeu ne poate scăpa de toate femeile.

208. Nu sunt nimic, e clar; dar, cum multă vreme mi-am dorit să fiu ceva, nu reușesc să-mi înăbuș această dorință: ea există fiindcă a existat, mă frământă și mă stăpânește, cu toate că o resping. Degeaba o surghiunesc în trecutul meu, ea se împotrivește și mă hărțuiește: nefiind satisfăcută niciodată, s-a menținut intactă, și nu înțelege să se supună somațiilor mele. Prins între mine și dorința mea, ce pot să fac?

209. Pierderea naivităţii naşte o conştiinţă ironică, pe care n-o poţi înăbuşi nici în preajma lui Dumnezeu. Te tăvăleşti într-o isterie duioasă şi spui tuturor că vieţuieşti… Şi ei te cred.

210. Adevărul este o eroare exilată în eternitate.

211. La mii de leghe depărtare de poezie, suntem legaţi de ea prin nevoia năprasnică de a urla: ultimul stadiu al lirismului.

212. Când crezi în Dumnezeu este nebun fără să înnebunești. Este tot așa precum poți fi bolnav fără să ai vreo boală.

213. Defectul tuturor oamenilor este că așteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe… Toți învățăm să trăim după ce nu mai avem nimic de așteptat, iar când trăim nu putem învăța nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret și viu, ci într-un viitor fad și îndepărtat.

214. Viața este ceea ce aș fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului.

215. Unicul mijloc de a-ți apăra singurătatea e să rănești pe toată lumea, începând cu cei pe care-i iubești.

216. Cât timp a compus “Messiass”, Handel s-a simţit în cer… cu toate acestea, în comparaţie cu Bach, Handel este în lume. Ceea ce la Bach e divin, la Handel este eroic.

217. Aud în mine toate lucrurile care nu vreau să moară. Mă asurzeşte tot ceea ce în mine strigă după viaţă.

218. Nu există singurătate adevărată decât acolo unde gândul te duce la urgența unei rugăciuni.

219. Fiecare e pentru sine unicul punct fix în univers. Iar cel care moare pentru o idee, moare pentru că este ideea lui, iar ideea lui e viaţa lui.

220. Nimeni nu se roagă pentru nimeni, și doar așa nopțile ar fi mai îndurătoare. Nevoia de a te ruga pentru toată lumea și conștiința că nimeni n-o va face pentru tine. Și mila, milă nesfârșită pentru toți care n-au nevoie de ea, fiindcă n-au suferit niciodată!

221. Nu sunt atât de nefericit pentru a fi poet…, dar nici atât de indiferent pentru a fi filozof. Sunt, însă, destul de lucid ca să fiu condamnat.

222. Trupul e un zăcământ de zădărnicie, în care mucegăiește gândul nemuririi.

223. Nu eu sufăr în lume ci lumea suferă în mine; individul există doar în măsura în care concentrează durerile mute ale lucrurilor.

224. Omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit să-şi găsească o modalitate proprie de viaţă, aşa cum natura n-a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma aşa-zisei lui libertăţi suferă mai mult decât după cel mai mare prizonierat posibil în existenţa naturală.

225. Dacă nu ar fi existat religie şi muzică, m-aş fi făcut paznic de bordel.

226. Din tot ce-ai fost, nu mai rămâne decât o adiere patetică.

227. Când dezgustul de mine însumi mă copleşeşte, îmi spun că poate mă acuz pe nedrept, că nu văd cine, chinuit de aceleaşi obsesii, ar fi putut trece drept o persoană în viaţă timp de atâţia ani.

228. Timpul e viaţa mea, e sângele meu: ceilalţi – vampiri ce se hrănesc cu el, secătuindu-mă. Cel care îmi face vizite îmi fură substanţa sau măcar o ştirbeşte.

229. N-am plâns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gânduri. Şi nu sunt gândurile acestea tot atât de amare ca lacrimile?

230. Mă atrag lucrurile care n-au șansa să se-mplinească ori să dăinuie.

231. Noi am vrea să murim fără să existe moarte.

232. Iubirea are atâtea feţe, atâtea devieri şi atâtea forme, încât este destul de greu să găseşti un sâmbure central sau o formă tipică a iubirii.

233. Cunoşti tu spaima fără leac sub care se zguduie legile trupului şi ale inimii şi care măreşte clipa pe conţinutul lumii? De nu, în zadar vei căuta pornirea rostogolirilor; străine îţi vor rămâne coloanele şi dărâmăturile lumii, fără spaima fiecărei clipe…

234. Între oameni există unii care n-au depășit cu mult forma de existență animală sau de plantă.

235. Fiece clipă este o groapă, neîndestulător de adâncă.

236. Degeaba se ridică nivelul nostru spiritual, nu ne schimbăm calitativ; rămânem prizonierii limitelor noastre: o consecință, cea mai supărătoare, e neputința de-a stârpi orgoliul spiritual.

237. Să-mi pierd suferinţa în alţii? Să tot descopăr semeni şi iarăşi semeni! Să fiu fericit grădinărindu-le prostia, cultivându-le josnicia – şi omorându-mi avântul spre dispreţ?

238. Nimic nu e tragic. Totul e ireal.

239. Nu lupt împotriva lumii, ci împotriva unei forțe mai mari, împotriva oboselii mele de lume.

240. Religia-i o revelaţie atenuată a tăcerii, o îndulcire a lecţiei de nihilism ce ne-o inspiră şoaptele ei, filtrate de teama şi prudenţa noastră.

241. Plictiseala o cunosc doar oamenii care n-au un conținut lăuntric mai adânc și care nu se pot menține vii decât prin stimulente exterioare. Toate nulitățile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altceva decât realizarea prin obiecte.

242. Ultima ta carte este excelentă, atâta doar că putea să se cheme la fel de bine Sentimentul paraguayan al fiinţei. În locul tău eu m-aş întoarce la Logică: unde, dacă nu acolo, se poate delira mai bine?

243. Plictiseala – absenţa de muzică a materiei. Melancolia – muzică inconştientă a sufletului. Extazul – delirul spiritului. Lacrimile – muzica sub forma materiei.

244. Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri.

245. Am mai multă stimă pentru un om cu dorinţele contrariate, nenorocit în dragoste şi disperat, decât pentru un înţelept rece, de o impasibilitate orgolioasă şi respingătoare.

246. Există inimi în care Dumnezeu nu poate privi fără să-şi piardă inocenţa.

247. A te mândri cu relațiile tale înseamnă a recunoaște cât valorezi fără ele.

248. Când nu ştiu ce-i amărăciunea şi nepăsarea, oamenii sunt doar nişte animale sectare: crimele cele mai rafinate, ca şi cele mai grosolane sunt săvârşite de cei ce au luat lucrurile în serios. Numai diletantul nu cunoaşte gustul sângelui, doar el nu e ticălos…

249. Omul e un animal care se vede trăind.

250. Păcatul este expresia religioasă a remușcării.

251. Somnul n-are alt rost decât uitarea timpului, a principiului demonic ce veghează în el.

252. A iubi înseamnă a suferi şi cum mulţi fug de suferinţă, puţini ştiu să iubească.

253. Nu existăm decât pentru dușmanii noștri și pentru câțiva prieteni care nu ne iubesc.

254. Dragostea este sfințenie plus sexualitate.

255. Cu cât cunoști un om mai bine și mai mult, cu atât ești mai aproape de o fatală despărțire de el.

256. În certitudinea de a fi neînțeles încape atâta orgoliu câtă rușine.

257. Numai în iubire poţi vedea ce decăzut eşti.

258. Esența unei opere e imposibilul – ceea ce n-am fost în stare să atingem, ceea ce nu se putea să ne fie dăruit: e totalitatea lucrurilor care ne-au fost refuzate.

259. Universul nu se discută; se exprimă.

260. Spermatozoidul e banditul în stare pură.

261. Orice prietenie e o dramă ascunsă, o succesiune de răni ascunse.

262. Dacă un animal se ţicneşte, începe să semene cu omul. Priviţi un câine furios sau abulic; s-ar zice că-şi aşteaptă romancierul sau poetul.

263. Nu conteaza decat un singur lucru: sa inveti sa pierzi.

264. O existență care nu ascunde o mare nebunie nu are nici o valoare.

265. Religios e acel ce se poate lipsi de credință, dar nu de Dumnezeu.

266. Să strig, dar pe cine? – a fost unica problemă a vieţii mele.

267. Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vieții.

268. Orice-ai face pentru femeie, nu poţi avea decât un cult, chiar misogin fiind. Cu fruntea pe sâni, te despământeneşti cu tot pământul.

269. Cu cât trăiești mai mult, cu atât pare mai puțin util că ai trăit.

270. Absurditatea este insomnia unei erori, eșuarea dramatică a unui paradox.

271. Când nu te mai simţi deloc om şi continui totuşi a iubi, contradicţia se măreşte într-o suferinţă nespusă, infernală.

272. Eu sunt un Diogene care şi-a stâns lămpaşul, întâlnindu-te pe tine. În fine, un om. Şi părăsesc şi butoiul, ca să te îmbrăţişez.

273. Bețivii, sfinții, îndrăgostiții și poeții se află inițial la aceeași distanță de cer sau, mai bine zis, de pământ. Numai căile diferă, deși toți sunt pe cale să nu mai fie oameni.

274. Numai suferința îl schimbă pe om. Toate celelalte experiențe și fenomene nu reușesc să modifice esențial temperamentul cuiva sau să-i adâncească anumite dispoziții până la a-l transforma integral.

275. Din moment ce nu putem fi fericiţi, de ce să nu căutăm să ne facem nefericirea creatoare, dinamică şi productivă?

276. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decât cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o.

277. Mai mult ca orice, scepticismul combate voinţa. De aceea nu găsim niciun sceptic printre eroii de tragedie. Şi totuşi, există o notă de tragedie într-un scepticism împins prea departe.

278. Adio era semnul şi legea naturii sale, strălucirea predestinării sale, marca trecerii sale prin lume; de aceea îl purta ca pe un nimb, nu din indiscreţie, ci din solidaritate cu invizibilul.

279. Aş putea, eventual, să am raporturi adevărate cu Fiinţa; cu fiinţele însă, niciodată.

280. Iubirea este o formă de comuniune și de intimitate.

281. Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decât obiecte: bune sau rele. Atât. Şi eu sunt oare mai mult de un obiect trist?

282. Omul este o ruină invincibilă. Cine i-o fi turnat atât entuziasm în decepţii?

283. Singurătatea este o operă de convertire la tine însuți.

284. Când toate gândurile s-au înecat în sânge, din filozof te pomeneşti un avocat al inimii…

285. Când ai cunoscut amărăciunile şi dulceaţa lor, îţi pare rău că n-ai decât o inimă de sfărâmat.

286. Suspinul e spațiul ideal al respirației.

287. Mă va scuza cineva c-am fost? De-aş avea genunchi ca Alpii, să-mi cer iertare oamenilor şi departărilor!

288. Să fi ratat întotdeauna totul, din pasiune pentru descurajare.

289. O lacrimă are întotdeauna rădăcini mai adânci decât un zâmbet.

290. Ceea ce am mai bun în mine se datorează suferinței. Nu o iubesc, dar nici nu o condamn.

291. Toată viaţa am fost îndrăgostit de vremea rea. Norii mă liniştesc; dacă dimineaţa, din pat, îi văd trecând, mă simt în stare să înfrunt ziua.

292. Înainte de a fi o eroare de fond, viaţa e o greşeală de gust, pe care nici moartea, şi nici chiar poezia nu ajung s-o îndrepte.

293. Singura scuză a lui Dumnezeu e că nu există.

294. Toţi bolnavii sunt sadici; dar sadismul lor e dobândit; asta-i singura lor scuză.

295. Cosmogonia mea personală adaugă la haosul primordial o infinitate de puncte de suspensie.

296. În materie de nervozitate doar Hitler m-a depăşit.

297. Grotescul este negatia absoluta a seninatatii, aceasta stare de puritate, transparenta si luciditate, atat de departe de disperare, din care nu pot rasari in primul rand decat haosul si neantul.

298. O autobiografie trebuie să se adreseze lui Dumnezeu, şi nu oamenilor. Natura însăşi îţi dă un certificat de deces când te povesteşti muritorilor.

299. Ce-i un artist? Un om care ştie tot – fără să-şi dea seama. Un filozof? Un om care-şi dă seama, dar nu ştie nimic.

300. Sunt priviri feminine care au ceva din perfecţiunea tristă a unui sonet.

301. Să-ţi simţi creierul: fenomen la fel de nefast pentru gândire şi pentru bărbăţie.

302. Dacă vrem să înţelegem totul, trebuie să-l înţelegem şi pe călău. Şi chiar să-l iertam. Indignarea – neîndoielnic – e o stare ne-filozofică.

303. Oamenii politici ai Antichităţii se înconjurau adesea de filozofi; cei de azi preferă anturajul ziariştilor.

304. A suferi e modul de a fi activ fără să faci ceva.

305. Adevăratele modele de stil: înjurătura, telegrama şi epitaful.

306. Pe propriile ruine am ajuns să ştim cine suntem.

307. Ai lăsat să se ofilească tot ce era mai bun în tine. Să fi fost mai atent, nu ţi-ai fi trădat adevărata vocaţie, aceea de tiran ori de sihastru.

308. Mai bine în mocirlă, decât pe piedestal!

309. Nu eu sufăr, ci lumea suferă în mine.

310. Nu înțeleg cum pot exista oameni indiferenți în această lume, cum pot exista suflete care nu se chinuiesc, inimi care nu ard, simțiri care nu vibrează, lacrimi care nu plîng. Ar trebui să fie interziși spectatorii și toți acei care din distanță fac o virtute.

Cunoști și alte citate de Emil Cioran?

Lasă-ne un comentariu mai jos și ne va face plăcere să îl citim și să îți răspundem.

P.S. Dacă ești fan Emil Cioran, ți-ar plăcea și aceste cărți de filosofie sau chiar cărțile scrise de Emil Cioran

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)

📚 CONCURS NOU:

PLINUL DE CĂRȚI!

Am dat drumul la un concurs inedit în care poți câștiga 7 super cărți 📖! Dă click pe butonul de mai jos pentru a te înscrie și pentru a descoperi cărțile! 👍

PARTICIPĂ LA CONCURS

POST A COMMENT.