Citate de Emil Cioran

Descoperă colecția noastră unică de citate de Emil Cioran, unul dintre cei mai influenți filozofi ai secolului XX, cunoscut pentru perspectivele sale profunde și adesea provocatoare asupra existenței și nihilismului. Această colecție a fost meticulos selectată pentru a-ți oferi o fereastră către mintea strălucită a lui Cioran, care a explorat adâncimile suferinței umane, absurditatea vieții și căutarea sensului într-o lume aparent lipsită de acesta. Fiecare citat este o invitație la reflecție, oferindu-ți oportunitatea de a înțelege nu doar geniul filozofic al lui Emil Cioran, dar și să explorezi complexitatea propriei existențe. Prin cuvintele sale puternice și adesea neliniștitoare, Emil Cioran te provoacă să privești dincolo de suprafața realității, invitându-te la o călătorie intelectuală și emoțională profundă. Această colecție reprezintă o sursă de inspirație, introspecție și, posibil, o cale spre o mai bună înțelegere a lumii în care trăim.

Citate de Emil Cioran:

1. Ţările – din păcate – există. Fiecare îşi cristalizează o sumă de erori numite valori.
2. Religia-i o revelaţie atenuată a tăcerii, o îndulcire a lecţiei de nihilism ce ne-o inspiră şoaptele ei, filtrate de teama şi prudenţa noastră.
3. Numai în iubire poţi vedea ce decăzut eşti.
4. Când ai săvârșit nebunia să încredințezi cuiva un secret, singurul mijloc ca să fii sigur că-l va păstra pentru el e să-l ucizi numaidecât.
5. Omul modern, mai mult decât omul dintotdeauna, priveşte cu linişte în jos. Faţa de cer, toate idealurile noastre sunt trădări.
6. Fără otrăviri pătimaşe nu apar zorile – răbufniri în finaluri de noapte ale rănilor noastre. – Sângeri? Atunci pândeşte aurora şi soarele se plămădeşte-n tine.
7. Orgasmul este un paroxism; disperarea la fel. Unul durează o clipă; celălalt, o viaţă.
8. Adio era semnul şi legea naturii sale, strălucirea predestinării sale, marca trecerii sale prin lume; de aceea îl purta ca pe un nimb, nu din indiscreţie, ci din solidaritate cu invizibilul.
9. Sunt prea obosit de visurile unui sânge prea-ncercat şi-a unei inimi stoarse de şubrede fioruri. Cu ce puteri să mai extrag din trup acorduri incerte pentru nevoia chinului vag?
10. Sunt lacrimi care sfredelesc pământul şi răsar ca aştrii pe alte ceruri. Cine ne-o fi plâns stelele noastre?
11. E un mare talent și un mare noroc să poți trăi fără nicio ambiție. Eu unul mă străduiesc. Dar faptul că mă străduiesc tine totuși de o ambiție.
12. Când nu ştiu ce-i amărăciunea şi nepăsarea, oamenii sunt doar nişte animale sectare: crimele cele mai rafinate, ca şi cele mai grosolane sunt săvârşite de cei ce au luat lucrurile în serios. Numai diletantul nu cunoaşte gustul sângelui, doar el nu e ticălos…
13. Nu contează decât un lucru: să înveți să pierzi.
14. Nu cred să existe plăcere mai deplină decât să calci în picioare ceea ce ai adorat.
15. N-am admiraţie decât pentru două categorii de oameni: pentru aceia care pot oricând înnebuni şi pentru aceia care în fiecare moment se pot sinucide.
16. Singurătatea este o operă de convertire la tine însuți.
17. Aud în mine toate lucrurile care nu vreau să moară. Mă asurzeşte tot ceea ce în mine strigă după viaţă.
18. Bărbații care iubesc cu adevărat, cu o pasiune puternică, nu pot iubi în același timp mai multe femei, ci numai una.
19. De ce-ți vine să te sfâșii de câte ori te apucă un acces de dragoste pentru viață? De ce atâta patimă după sânge când ți se lumina inima? Să nu reziste „celula” la fericire? Așa începe crima și sfințenia.
20. Omul e un animal care se vede trăind.
21. De fiecare dată când mă chinuie Timpul, îmi spun că unul dintre noi trebuie să sară în aer, că nu e posibil să continuăm la nesfârşit această crâncenă înfruntare…
22. Afectivitatea reprezintă rezonanța lumii în subiect și vibrația subiectului în lumea sa.
23. Tot ce nu-i fericire este un minus de iubire.
24. Când vezi o inimă înflăcărată, poţi fi sigur că până la urmă îi vei cădea victimă. Cei care cred în adevărul lor – singurii care rămân în memoria oamenilor – lasă în urmă un şir de cadavre.
25. Tot secretul vieții se reduce la atât: ea n-are niciun rost; fiecare din noi găsește însă unul.
26. Am cheltuit geniu ca să fug de responsabilităţile mele.
27. Mai bine o noapte eternă decât o zi fadă, mai bine obscuritatea decât o lumină ștearsă.
28. Viaţa se creează în delir şi se desface în plictis.
29. Degeaba se ridică nivelul nostru spiritual, nu ne schimbăm calitativ; rămânem prizonierii limitelor noastre: o consecință, cea mai supărătoare, e neputința de-a stârpi orgoliul spiritual.
30. Ai lăsat să se ofilească tot ce era mai bun în tine. Să fi fost mai atent, nu ţi-ai fi trădat adevărata vocaţie, aceea de tiran ori de sihastru.
31. Când durerea n-a mai putut rămâne în ea însăși, au apărut ființele ca s-o scape de chinurile virtualității.
32. Să te restrângi la minim, iată deviza mea.
33. Micşorarea lucidităţii este un semn de vitalitate a dragostei.
34. În somn uiți drama vieții tale, uiți complicațiile și obsesiile, așa încît fiecare deșteptare este un început nou de viață, este o speranță nouă.
35. Singura cale de mântuire ar fi imitarea tăcerii. Dar limbuţia noastră e prenatală. Neam de flecari, de spermatozoizi guralivi, suntem în mod chimic legaţi de Cuvânt.
36. Dispariţia animalelor e un fapt de o gravitate fără precedent. Călăul lor a invadat peisajul; nimeni nu mai încape de el. Oroarea de-a vedea un om acolo unde cândva puteai să contempli un cal!
37. Cât timp a compus „Messiass”, Handel s-a simţit în cer… cu toate acestea, în comparaţie cu Bach, Handel este în lume. Ceea ce la Bach e divin, la Handel este eroic.
38. Iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată.
39. Cineva pe care-l așezam foarte sus ne devine mai apropiat când săvârșește o faptă nedemnă de el. Prin aceasta, ne scutește de calvarul venerației. Și numai din acel moment simțim față de el o reală afecțiune.
40. Abulicii ar trebui să fie singurii care să aibă acces la idei, fiindcă le lasă aşa cum sunt. Dacă ideile încap pe mâna sârguincioşilor, blânda brambureală a vieţii zilnice capătă chip de tragedie.
41. Timpul e viaţa mea, e sângele meu: ceilalţi – vampiri ce se hrănesc cu el, secătuindu-mă. Cel care îmi face vizite îmi fură substanţa sau măcar o ştirbeşte.
42. Spermatozoidul e banditul în stare pură.
43. Orice-ai face pentru femeie, nu poţi avea decât un cult, chiar misogin fiind. Cu fruntea pe sâni, te despământeneşti cu tot pământul.
44. Gloria între patru pereți întrece slava împărățiilor.
45. Viața nu este decât o absurditate… legată. Permisă. Acceptată.
46. Mircea Eliade este un fost credincios, un spirit religios fără religie.
47. Dreptul de a-i elimina pe toți cei care ne sâcâie ar trebui să figureze pe primul loc în constituția Cetății ideale.
48. A fi plin de tine insuti, nu in sens de orgoliu, ci de bogatie, a fi chinuit de o infinitate interna si de o tensiune extrema, inseamna a trai cu atata intensitate incat simti cum mori din cauza vietii. Este atat de rar acest sentiment si atat de ciudat incat ar trebui sa-l traim cu strigate… Este un sentiment analog cu acela pe care-l au amantii cand in culmea fericirii le apare trecator, dar intens, imaginea mortii, sau cu momentele de nesiguranta cand intr-o iubire nascanda apare presentimentul unui sfarsit sau al unei parasiri.
49. Să strig, dar pe cine? – a fost unica problemă a vieţii mele.
50. Nu eu sufăr, ci lumea suferă în mine.
51. Nu există decât o ratare: aceea de a nu mai fi copil.
52. Somnul n-are alt rost decât uitarea timpului, a principiului demonic ce veghează în el.
53. Dacă un animal se ţicneşte, începe să semene cu omul. Priviţi un câine furios sau abulic; s-ar zice că-şi aşteaptă romancierul sau poetul.
54. Când eram tânăr, nicio plăcere nu prețuia mai mult ca aceea de a-mi face dușmani. Acum, de cum îmi fac unul, primul gând e să ne împăcăm, ca să nu trebuiască să-mi bat capul cu el. Să ai dușmani reprezintă o mare răspundere. Propria povară îmi e de-ajuns, nu mai sunt în stare s-o duc pe a altora.
55. De-am fi liberi în boli, medicii ar ajunge cerşetori, căci muritorii trag spre suferinţă, dar nu spre amestecul ei chinuitor de subiectivitate exasperată şi de necesitate invincibilă.
56. Deznădejdea: forma negativă a entuziasmului.
57. Înainte de a fi o eroare de fond, viaţa e o greşeală de gust, pe care nici moartea, şi nici chiar poezia nu ajung s-o îndrepte.
58. Când dezgustul de mine însumi mă copleşeşte, îmi spun că poate mă acuz pe nedrept, că nu văd cine, chinuit de aceleaşi obsesii, ar fi putut trece drept o persoană în viaţă timp de atâţia ani.
59. Nu existăm decât pentru dușmanii noștri și pentru câțiva prieteni care nu ne iubesc.
60. Categoricul avantaj al muribunzilor: să poată debita banalităţi fără a se compromite.
61. Călugărul rătăcitor, iată tot ce s-a făcut mai bun până acum. Să ajungi să nu mai ai la ce să renunți! Aceasta ar trebui să fie visul oricărui spirit trezit la realitate.
62. Noi am vrea să murim fără să existe moarte.
63. Trebuie să ai un minimum de afinitate cu ceea ce ataci, sau, dacă e o persoană, ea trebuie să fie antipodul exact a ceea ce eşti tu însuţi; prin asta însă ne asemănăm cu el, deşi nu e vorba de afinitate, ci de simetrie. Simetria este o asemănare.
64. În cele din urmă Diavolul va scuipa totuşi peste cenuşa noastră, cu toate că-n lume există atâtea flori şi dincolo de ea atâţi Dumnezei.
65. Dacă e să ne gândim bine, au existat mai multe afirmații decât negații – cel puțin până acum. Să negăm așadar, fără să ne pară rău. Convinerile vor atârna întotdeauna mai greu în balanță.
66. Plictiseala o cunosc doar oamenii care n-au un conținut lăuntric mai adânc și care nu se pot menține vii decât prin stimulente exterioare. Toate nulitățile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altceva decât realizarea prin obiecte.
67. Nu lupt împotriva lumii, ci împotriva unei forțe mai mari, împotriva oboselii mele de lume.
68. Iubirea este o formă de comuniune și de intimitate.
69. Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, sinuciderea ar fi obligatorie.
70. Când toate gândurile s-au înecat în sânge, din filozof te pomeneşti un avocat al inimii…
71. Viața nu există, iar moartea este o stare de vis. Suferința a inventat atât pe una, cât și pe alta spre a se justifica pe sine însăși. Numai omul se poate chinui între o irealitate și o închipuire.
72. Şi cum ne‑am măsura singurătatea, de nu ne‑am privi-o în ochii pierduţi ai femeii? Căci prin ei, izolarea îşi oferă o privelişte de infinit sieşi.
73. Am toate defectele celorlalti si totusi ceea ce fac acestia mi se pare inadmisibil.
74. Oare voi ierta vreodată pământului de a mă fi calculat printre posibilitățile lui? Când știi prea bine că ști un intrus în viață …
75. Gândul trebuie să fie virulent asemenea unei picături de otravă sau mângâietor ca o lacrimă de înger.
76. A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decât tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decât îşi închipuiesc oamenii.
77. Ochii omului văd în exterior ceea ce îl frămîntă în interior.
78. Femeia nu-ți iartă nicio inocența, precum viața nicio luciditate.
79. Pe oameni nu-i cunoaştem decât pentru a rămâne mai singuri cu Dumnezeu.
80. Există inimi în care Dumnezeu nu poate privi fără să-şi piardă inocenţa.
81. Orice ar face, omului îi va părea rău, mai devreme sau mai târziu.
82. Să iubesc, să am milă, să aştept, să mă desăvârşesc. O scară a monotoniei, când n-ai vrut să fii un dobitoc sub cer şi niciun milog în zarea stearpă a unui oarecare absolut.
83. Despre viaţă nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi.
84. Nu voi putea niciodată să mă împac cu lucrurile, chiar de-ar fi ca fiecare clipă să se smulgă afară din timp pentru a-mi da o sărutare.
85. Nu conteaza decat un singur lucru: sa inveti sa pierzi.
86. O existență care nu ascunde o mare nebunie nu are nici o valoare.
87. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decât cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o.
88. Când visează omul nu se îndoiește niciodată.
89. Nicicând nu poţi cădea mai jos decât atunci când îţi pare rău după îngeri…, poate doar atunci când doreşti să te rogi până la lichefierea creierului.
90. Mai mult ca orice, scepticismul combate voinţa. De aceea nu găsim niciun sceptic printre eroii de tragedie. Şi totuşi, există o notă de tragedie într-un scepticism împins prea departe.
91. Nu ne mărturisim altcuiva mâhnirile decât ca să-l facem să sufere, ca să le ia asupra lui.
92. La mii de leghe depărtare de poezie, suntem legaţi de ea prin nevoia năprasnică de a urla: ultimul stadiu al lirismului.
93. Gândurile cele mai adânci și cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretam că n-avem lacrimi.
94. Trupul e un zăcământ de zădărnicie, în care mucegăiește gândul nemuririi.
95. Ultima ta carte este excelentă, atâta doar că putea să se cheme la fel de bine Sentimentul paraguayan al fiinţei. În locul tău eu m-aş întoarce la Logică: unde, dacă nu acolo, se poate delira mai bine?
96. Să fi ratat întotdeauna totul, din pasiune pentru descurajare.
97. Timiditatea este un dispreț instinctiv al vieții.
98. Potrivit regulii unui sfânt, dacă un călugăr devenea mândru sau măcar mulţumit de munca pe care o făcea, trebuia să renunţe la ea. Iată un pericol de care nu se tem cei ce trăiesc cu gustul insatisfacţiei.
99. Accept să fiu ultimul om, dacă a fi om înseamnă să semeni cu ceilalți.
100. Orice prietenie e o dramă ascunsă, o succesiune de răni ascunse.
101. Muzica ne trezeşte regretul de a nu fi ceea ce ar trebui să fim, iar magia ei ne încântă pentru o clipă transpunându-ne în lumea noastră ideală, în care ar trebui să trăim.
102. Să-mi pierd suferinţa în alţii? Să tot descopăr semeni şi iarăşi semeni! Să fiu fericit grădinărindu-le prostia, cultivându-le josnicia – şi omorându-mi avântul spre dispreţ?
103. O inimă fără muzică este ca o frumuseeţe fără melancolie.
104. Pe propriile ruine am ajuns să ştim cine suntem.
105. În oraşe am întâlnit moartea în ochii oamenilor; în natură în freamătul frunzelor. Şi-am întâlnit-o şi mai des în tăcerile inimii.
106. Ma sfâşie tot ce este şi tot ce nu este. Cer lucrurile mângâierea mea sau cer eu de la toate să fiu mângâiat?
107. Nu durerile violente lasă urme în noi, ci durerile înăbușite stăruitoare, suportabile care fac parte din rutina noastră cotidiană și care ne macină la fel de conștiincios ca și timpul.
108. Impermeabil muzicii – omul atinge extazul pe burtă şi se desfată c-un scâncet în treacăt, numind fericire esenţa echivocă a absolutului din şira spinării.
109. Omul acceptă moartea, dar nu ceasul morții sale. Să mori oricând, numai când trebuie să mori nu!Ar trebui să-ți repeți în fiecare zi: Sunt unul dintre cei care se târăsc, cu miliardele, pe suprafața globului. Unul dintre ei, și nimic mai mult. Această banalitate îndreptățește orice concluzie, orice atitudine sau faptă: desfrâu, nevinovăție, sinucidere, muncă, crimă, trândăvie sau răzvrătire…. De unde reiese că fiecare are dreptate să face ce vrea.
110. Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbuşit din cauza ideilor.
111. Oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieții fără să-l găsească și cei care l-au găsit fără să-l caute.
112. N-am plâns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gânduri. Şi nu sunt gândurile acestea tot atât de amare ca lacrimile?
113. Dacă am putea să ne vedem cu ochii celorlalți, am dispărea într-o clipită.
114. Lumea modernă a fost atinsă până la blestem de blestemul lucrurilor finite.
115. Nu eu sufăr în lume ci lumea suferă în mine; individul există doar în măsura în care concentrează durerile mute ale lucrurilor.
116. Când ai cunoscut amărăciunile şi dulceaţa lor, îţi pare rău că n-ai decât o inimă de sfărâmat.
117. Teologia n-a mai păstrat pentru Dumnezeu decât respectul majusculei.
118. Era deasupra tuturor și nu participase la nimic: uitase pur și simplu să trăiască.
119. Dezabuzarea diavolului echivalează cu „moartea lui Dumnezeu”. Căci un diavol care nu mai e întreprinzător a căzut la fel de jos ca un zeu defunct.
120. Bolnavi de speranţă, aşteptăm întruna… iar viaţa nu e decât aşteptarea devenită ipostază.
121. Ceea ce stiu la saizeci de ani stiam la fel de bine la douazeci. Patruzeci de ani ai unei inutile munci de verificare…
122. Toată devenirea nu este decât un suspin cosmic. Noi înşine nu suntem decât nişte răni ale firii, iar Dumnezeu un Toma Necredinciosul.
123. Tot ce nu-i uitare ne uzează substanţa; remuşcarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea ameninţătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îţi umple clipele cu senzaţii de plumb topit în sânge.
124. Montaigne, un înţelept, nu a beneficiat de posteritate; Rousseau, un isteric, încă mai mişcă naţiunile. Nu-mi plac decât gânditorii care nu au inspirat niciun tribun.
125. Copiii mă înfioară. Ochii lor sunt prea multe promisiuni de nefericire. De ce voi fi voind ei să devină mari? Cum le-am explica ireparabilul dezerțiunii din copilărie și strădaniile zadarnice ale naturii de a reveni ea însăși? Și apoi, copiii – și nebunii – au prilejul unui geniu automat, pe care-l pierd în neantul lucidității.
126. Unicul mod de a-ți apăra singurătatea e să rănești pe toată lumea, începând cu cei pe care-i iubești.
127. A te mândri cu relațiile tale înseamnă a recunoaște cât valorezi fără ele.
128. În această clipă, sunt singur. Ce mi-aș dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi crește.
129. N-am credința, din fericire. Dacă aș avea-o, aș trăi cu teamă stăruitoare ca o pierd. Astfel, departe de a mă ajuta, n-ar face decât să-mi dăuneze.
130. Toate neputințele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristețe.
131. N-am simțit că voi muri cu adevărat decât în accesele de iubire pentru viață. Groaza mă leagă mai mult de lume decât lepădarea aceea misterioasă, din leșinul în fața vieții.
132. O regulă de conduită: să nu ne încredem în cei ce suferă, să ne temem de oricine a zăcut multă vreme la pat. Dorinţa tainică a bolnavului este ca toată lumea să fie bolnavă, iar a celui care agonizează, ca toată lumea să fie în agonie.
133. Nimic din tot ce am spus de-a lungul unei vieţi nu poate fi separat de ceea ce am trăit. N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele.
134. Melancolia e sentimentul că nefericirea are să te copleșească chiar în mijlocul paradisului.
135. Suntem cu toţii nişte şarlatani: supravieţuim problemelor noastre.
136. Toate lacrimile neplânse mi s-au vărsat în sânge. Şi eu nu m-am născut pentru atâtea mări şi nici pentru atâta amar.
137. Prefer să fiu ultimul om dacă a fi om înseamnă să fii ca ceilalţi.
138. Singurătatea fără Dumnezeu este nebunie curată.
139. Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vieții.
140. Remușcarea este forma etică a regretului.
141. Părăsirea, abandonul etc. – dacă aceste stări nu ar juca un rol atât de important în mistică, nu aş fi fost atras de ea niciodată. Dacă o iubesc, e pentru că în ea îmi regăsesc rănile.
142. Singurătatea nu te învața că ești singur, ci singurul.
143. Aş putea, eventual, să am raporturi adevărate cu Fiinţa; cu fiinţele însă, niciodată.
144. Ideea de Dumnezeu este cea mai practică și cea mai periculoasă idee din câte s-au conceput vreodată. Pe ea se salvează și pe ea se prăbușește omenirea.
145. Abţine-te să dojeneşti pe cineva, oricine ar fi. Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba. Dar nu pot. Iar tu şi mai puţin ca ei.
146. Bucuria are un mare defect: lipsa de rigoare. Priviţi cât de riguroasă e, în schimb, logica fierei…
147. Adevăratele modele de stil: înjurătura, telegrama şi epitaful.
148. De atata amar de vreme de cand se moare, viul a capatat probabil obisnuinta de a muri; fara de care nu s-ar explica de ce o insecta sau o rozatoare si chiar omul, ajung, dupa cateva sclifoseli, sa crape atat de demn.
149. Dacă ne-am putea mărgini să privim! Din nenorocire, ne încăpăţânăm să înţelegem.
150. Omul este o ruină invincibilă. Cine i-o fi turnat atât entuziasm în decepţii?
151. Cine ar putea descrie umbletul rătăcitor pe lângă ziduri de orașe vechi, în nopți ploioase, cu teamă că nu vei găsi o ființă mai pierdută ca tine?
152. Când nu te mai simţi deloc om şi continui totuşi a iubi, contradicţia se măreşte într-o suferinţă nespusă, infernală.
153. Misiunea mea este să îmi omor timpul, a lui să mă omoare pe mine. Ne înţelegem bine, ca între asasini.
154. Noi nu dăm glas decât durerilor ce nu au nume; pe celelalte, care alcătuiesc ţesătura şi înşiruirea clipelor, le aruncăm la coşul evidenţei.
155. Boala este modul în care moartea iubește viața, iar individual teatrul acestei slăbiciuni.
156. Toată viaţa am fost îndrăgostit de vremea rea. Norii mă liniştesc; dacă dimineaţa, din pat, îi văd trecând, mă simt în stare să înfrunt ziua.
157. Când ai înțeles că nimic nu este, că lucrurile nu merită nici măcar statutul de aparențe, nu mai ai nevoie să fii mântuit, ești mântuit, și nefericit pe vecie.
158. Nimeni nu se roagă pentru nimeni, și doar așa nopțile ar fi mai îndurătoare. Nevoia de a te ruga pentru toată lumea și conștiința că nimeni n-o va face pentru tine. Și mila, milă nesfârșită pentru toți care n-au nevoie de ea, fiindcă n-au suferit niciodată!
159. Viața este ceea ce aș fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului.
160. Suspinul e spațiul ideal al respirației.
161. Libertatea este un principiu etic de esenţă demoniacă.
162. Cel care vorbeşte în numele celorlalţi e totdeauna impostor. Politicienii, reformatorii şi toţi cei care invocă un pretext colectiv sunt nişte trişori.
163. Omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit să-şi găsească o modalitate proprie de viaţă, aşa cum natura n-a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma aşa-zisei lui libertăţi suferă mai mult decât după cel mai mare prizonierat posibil în existenţa naturală.
164. O autobiografie trebuie să se adreseze lui Dumnezeu, şi nu oamenilor. Natura însăşi îţi dă un certificat de deces când te povesteşti muritorilor.
165. Sexualitatea: balcanism al trupurilor, chirurgie şi cenuşă, bestialitate a unui fost sfânt, vuiet al unei prăbuşiri rizibile şi de neuitat…
166. Trebuie să suferi până la capăt, până când încetezi să crezi în suferință.
167. O lacrimă are întotdeauna rădăcini mai adânci decât un zâmbet.
168. Când omul va putea vorbi de amăgiri ca de realităţi, atunci el va fi mântuit. Când totul îi va fi egal de esenţial şi el va fi egal totului, atunci nu va mai înţelege mitul lui Prometeu.
169. În materie de nervozitate doar Hitler m-a depăşit.
170. Nimic nu va putea să-mi scoată din minte că lumea asta e fructul unui zeu tenebros ce-şi prelungeşte umbra în mine, şi că misiunea mea este să duc la ultimele consecinţe blestemul ce apasă asupra lui şi a operei sale.
171. Unicul mijloc de a-ți apăra singurătatea e să rănești pe toată lumea, începând cu cei pe care-i iubești.
172. Orice clipă îmi pare o repetiţie la Judecata din urmă.
173. Parfumul e istoria unei flori.
174. Cum m-aş fi răcorit în umbra deşteptăciunii ironice a Doamnei du Deffand, poate cea mai clarvăzătoare fiinţă a acelui veac!… Faţă de ea, Voltaire – prietenul ei -, pare un măscărici savant şi harnic.
175. Fiece clipă este o groapă, neîndestulător de adâncă.
176. Nu poți iubi în același timp cu pasiune o femeie și pe Dumnezeu. O femeie ne poate scăpa de Dumnezeu, precum Dumnezeu ne poate scăpa de toate femeile.
177. Între oameni există unii care n-au depășit cu mult forma de existență animală sau de plantă.
178. Cu cât exişti mai puţin pentru ceilalţi, cu atât eşti mai real în profunzime.
179. Dacă fiecare am plânge în mâna celuilalt și legăturile oamenilor ar fi o căință duioasă!
180. Binecuvântat era timpul când niște solitari puteau să-și sondeze abisurile fără a fi considerați obsedați sau smintiți.
181. Personal îmi dau demisia din omenire.
182. Din moment ce nu putem fi fericiţi, de ce să nu căutăm să ne facem nefericirea creatoare, dinamică şi productivă?
183. Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap.
184. O tăcere abruptă în toiul unei discuţii ne readuce brusc la esenţial: ne dezvăluie ce preţ avem de plătit pentru a fi scornit cuvântul.
185. Toţi bolnavii sunt sadici; dar sadismul lor e dobândit; asta-i singura lor scuză.
186. Monahismul, de n-ar avea decat părți odioase, și tot ar prețui mai mult decat orice alt ideal. Mai mult ca oricând ar trebui să zidim mânăstiri… pentru cei care cred in orice și pentru cei ce nu cred in nimic.
187. Dacă nu ar fi existat religie şi muzică, m-aş fi făcut paznic de bordel.
188. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate și am uitat să trăim, gîndind prea mult viața.
189. Amețeala este simptomul specific al depășirii unei condiții firești și al imposibilității de a mai împărtăși poziția fizică legată de ea.
190. Hărțuit de ceilalți, încerc să mă eliberez, fără mare succes, trebuie s-o spun. Cu toate acestea, reușesc să-mi înlesnesc în fiecare zi câteva clipe de conversație cu cel care aș vrut să fiu.
191. Adevărul este o eroare exilată în eternitate.
192. Spune-mi cum vrei să te prăbușești, ca să-ți spun cine ești.
193. Nimeni n-a fost convins în măsura în care am fost eu de inutilitatea a toate, nimeni nu va fi luat în tragic un număr atât de mare de lucruri inutile.
194. Putem accepta orice adevar, oricat de zdrobitor, cu conditia sa inlocuiasca totul, sa aiba tot atata vitalitate cat speranta careia i s-a substituit.
195. De ce un singuratic simte mai mult? Fiindcă singurătatea-i suferinţă.
196. Omul iubeşte mai durabil şi mai persistent vulgaritatea decât sublimul.
197. Păcatul este expresia religioasă a remușcării.
198. Începi să ştii ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor.
199. Fără Bach, teologia ar fi lipsită de obiect, Facerea ar fi fictivă, iar neantul – peremptoriu. Dacă e cineva pe lumea sta care să-i datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu.
200. Dacă ar prinde glas agitația surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii. Port un doliu din naștere — doliul acestei lumi.
201. Nimic nu e tragic. Totul e ireal.
202. Tot ce nu mă interesează în mod absolut îmi pare de-o absurditate vecină cu supliciul.
203. Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ți întoarcă spatele.
204. Ti-ai dori uneori sa fii canibal, nu atat din placerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cat din aceea de a-l vomita.
205. Bețivii, sfinții, îndrăgostiții și poeții se află inițial la aceeași distanță de cer sau, mai bine zis, de pământ. Numai căile diferă, deși toți sunt pe cale să nu mai fie oameni.
206. Grotescul este negatia absoluta a seninatatii, aceasta stare de puritate, transparenta si luciditate, atat de departe de disperare, din care nu pot rasari in primul rand decat haosul si neantul.
207. Bătrânețea nu este, în definitiv, decât pedeapsa pentru faptul de a fi trăit.
208. Câteodată oamenii se împiedică de adevăr, dar de cele mai multe ori se ridică și merg mai departe.
209. Sunt un obsedat care se risipeşte, care îşi iroseşte şi îşi spulberă obsesiile.
210. Orice gânditor, la început de drum, e silit să opteze, fără voia lui, între dialectică şi salcia plângătoare.
211. Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea și ce ușoară trebuie să fie ultima.
212. Tot ce este îmi pare a fi o hrană pentru o tristeţe nemăsurată.
213. Nu sunt nimic, e clar; dar, cum multă vreme mi-am dorit să fiu ceva, nu reușesc să-mi înăbuș această dorință: ea există fiindcă a existat, mă frământă și mă stăpânește, cu toate că o resping. Degeaba o surghiunesc în trecutul meu, ea se împotrivește și mă hărțuiește: nefiind satisfăcută niciodată, s-a menținut intactă, și nu înțelege să se supună somațiilor mele. Prins între mine și dorința mea, ce pot să fac?
214. Plictiseala – absenţa de muzică a materiei. Melancolia – muzică inconştientă a sufletului. Extazul – delirul spiritului. Lacrimile – muzica sub forma materiei.
215. Universul nu se discută; se exprimă.
216. Prăpastia dintre aforismele mele şi viaţa mea nu e aşa de mare cum credeţi Dumneavoastră. Dar există, şi asta ar trebui să vă bucure, pentru că dacă gândurile mele s-ar fi putut transforma pe loc în fapte, Dumneavoastră aţi fi azi într-un mormânt şi eu la puşcărie.
217. Mai bine în mocirlă, decât pe piedestal!
218. Răzbunarea nu este întotdeauna dulce; odată ce se înfăptuieşte, ne simţim inferiori victimii noastre.
219. În certitudinea de a fi neînțeles încape atâta orgoliu câtă rușine.
220. Plictiseala e senzația bolnăvicios de clară a timpului ce te așteaptă, în care trebuie să trăiești și cu care n‑ai ce să faci.
221. Vino, Doamne, căci împreună colinda-vom pădurile şi deşerturile, şi vom găsi undeva o stâncă miloasă care să se surpe în noi şi să ne fixeze în tăcerea de care te-ai temut tu în începuturi.
222. Când talentul unui scriitor se epuizează, inepţiile unui duhovnic umplu golul inspiraţiei.
223. Viața nu e nimic. Moartea e totul. Cu toate astea, cu există ceva care să fie moartea, independent de viață. Tocmai această absență de realitate disinctă, autonomă ace moartea universală; ea n-are un domeniu al ei, e omniprezenta, că tot ce-i lipsit de identitate, de limită și ținută: o lipsă idecentă de finitate.
224. Nu există singurătate adevărată decât acolo unde gândul te duce la urgența unei rugăciuni.
225. Nu poți admira pe cineva decât dacă e pe trei sferturi iresponsabil. Admirația n-are nimic de-a face cu respectul.
226. Dac-am putea simţi o voluptate secretă de fiecare dată când ceilalţi ne ignoră, am deţine cheia fericirii.
227. Să-ţi simţi creierul: fenomen la fel de nefast pentru gândire şi pentru bărbăţie.
228. Mă atrag lucrurile care n-au șansa să se-mplinească ori să dăinuie.
229. Patosul dezlănţuit, fără chinga normativă, duce la dezarticularea spiritului, la un gotic deşănţat ce-şi anulează prin elan stilul.
230. Cunoşti tu spaima fără leac sub care se zguduie legile trupului şi ale inimii şi care măreşte clipa pe conţinutul lumii? De nu, în zadar vei căuta pornirea rostogolirilor; străine îţi vor rămâne coloanele şi dărâmăturile lumii, fără spaima fiecărei clipe…
231. Iubirea are atâtea feţe, atâtea devieri şi atâtea forme, încât este destul de greu să găseşti un sâmbure central sau o formă tipică a iubirii.
232. Absurditatea este insomnia unei erori, eșuarea dramatică a unui paradox.
233. Suntem atat de separati de toate! Si tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adanca si mai oraganica este moartea de singuratate, cand insasi lumina este un principiu de moarte. In astfel de momente esti separat de viata, de iubire, de zambete, de prieteni si chiar de moarte. Si te intrebi paradoxal daca mai exista altceva decat neantul lumii si al tau.
234. Religios e acel ce se poate lipsi de credință, dar nu de Dumnezeu.
235. Oamenii politici ai Antichităţii se înconjurau adesea de filozofi; cei de azi preferă anturajul ziariştilor.
236. Curajosul nu e decât un fanfaron ce strânge în braţe ameninţarea, fugind în întâmpinarea primejdiei.
237. Dragostea este sfințenie plus sexualitate.
238. Când investeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacţie a acestei iubiri nu poate aduce decât prăbuşirea întregii tale fiinţe.
239. E foarte greu să accepţi să fii judecat de cineva care a suferit mai puţin ca tine.
240. Nu, nu sunt fericit și probabil că n-am să fiu niciodată. Ăsta-i adevărul! Există și oameni inapți de a gusta fericirea. Pentru ei aceasta fericire nu-i decât un cuvânt rece, înscris în dicționar la litera cuvenită. Incontestabil că eu fac parte din această categorie.
241. Melancolia-i starea de vis a egoismului.
242. Iubirea rămâne cel mai grav semn de întrebare – şi amanţii victimele imposibilităţii.
243. Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decât obiecte: bune sau rele. Atât. Şi eu sunt oare mai mult de un obiect trist?
244. Daca ar fi cu putinta sa ne privim cu ochii celorlalti, am disparea pe loc.
245. Nu sunt atât de nefericit pentru a fi poet…, dar nici atât de indiferent pentru a fi filozof. Sunt, însă, destul de lucid ca să fiu condamnat.
246. Când trebuie să iei o hotărâre capitală, lucrul cel mai primejdios e să-i ceri altuia sfatul, căci, cu excepţia câtorva ratăciţi, nu-i nimeni să-ţi vrea cu sinceritate binele.
247. Multe sunt de regretat in lumea in care n-ar trebui sa regret nimic. Si ma intreb: merita lumea aceasta regretul meu?
248. Nu înțeleg cum pot exista oameni indiferenți în această lume, cum pot exista suflete care nu se chinuiesc, inimi care nu ard, simțiri care nu vibrează, lacrimi care nu plîng. Ar trebui să fie interziși spectatorii și toți acei care din distanță fac o virtute.
249. Singura scuză a lui Dumnezeu e că nu există.
250. A gândi – adică a-ţi lua pietre de pe inimă. Fără răsuflătoarea cugetelor, mintea şi simţirea s-ar înăbuşi.
251. Să tălmăceşti o obsesie înseamnă s-o proiectezi în afara ta, s-o alungi, s-o exorcizezi. Obsesiile sunt demonii unei lumi lipsite de credinţă.
252. Cosmogonia mea personală adaugă la haosul primordial o infinitate de puncte de suspensie.
253. Trebuie să ne obişnuim să nu posedam nimic. În acest sens, am făcut o bună ucenicie în cei douăzeci şi cinci de ani petrecuţi prin hoteluri.
254. Sunt priviri feminine care au ceva din perfecţiunea tristă a unui sonet.
255. Mă gândesc la om și nu văd decât umbre; mă gândesc la umbre și nu mă văd decât pe mine.
256. Numai suferința îl schimbă pe om. Toate celelalte experiențe și fenomene nu reușesc să modifice esențial temperamentul cuiva sau să-i adâncească anumite dispoziții până la a-l transforma integral.
257. Nu există suferinţă-limită.
258. Prostia este o suferință nedureroasă a inteligenței.
259. O întrebare rumegată la nesfârșit te macină la fel ca o durere înăbușită.
260. Profeția este actualitatea viitorului.
261. Dumnezeu este intervalul dintre două bătăi ale inimii.
262. Nevroza e o stare de hamletism automat. Ea acordă celui atins atribute de geniu, fără suportul talentului.
263. Nu e nimic mai jalnic decât cuvântul şi totuşi doar prin el ajungi la acele senzaţii de fericire, la jubilaţia ultimă în care eşti cu desăvârşire eliberat de orice sentiment de apăsare, prin cuvânt prin însăşi simbolul fragilităţii!
264. Cu cât ești mai normal, cu atât ești mai departe de adevăr și mai aproape de viață.
265. Din tot ce-ai fost, nu mai rămâne decât o adiere patetică.
266. Îmi este călăuză oricine-i mai nebun decât mine.
267. Este imposibil ca dintr-o mare negație să nu izbucnească o mare afirmație.
268. Anxiosul îşi construieşte spaimele, apoi se cuibăreşte în ele: un pensionar al vertijului.
269. Totul e așa cum a fost întotdeauna și cum, fără îndoială, va fi până când nu va mai fi nimic.
270. Ai vrea haosul dar ti-e frica de luminile din el.
271. Compatrioţii mei au geniul superlativului. Îţi trântesc un compliment de pe urma căruia nu-ţi mai revii…
272. Fiecare e pentru sine unicul punct fix în univers. Iar cel care moare pentru o idee, moare pentru că este ideea lui, iar ideea lui e viaţa lui.
273. Nu preţuiesc o carte decât prin tulburarea, prin otrava pe care-o toarnă în mine.
274. A iubi înseamnă a suferi şi cum mulţi fug de suferinţă, puţini ştiu să iubească.
275. Au succes numai sistemele filosofice şi religiile care ne linguşesc, fie că o fac în numele progresului, fie în cel al infernului.
276. Cu cât trăiești mai mult, cu atât pare mai puțin util că ai trăit.
277. Defectul tuturor oamenilor este că așteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe… Toți învățăm să trăim după ce nu mai avem nimic de așteptat, iar când trăim nu putem învăța nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret și viu, ci într-un viitor fad și îndepărtat.
278. Eu sunt un Diogene care şi-a stâns lămpaşul, întâlnindu-te pe tine. În fine, un om. Şi părăsesc şi butoiul, ca să te îmbrăţişez.
279. Destul mi-am pierdut din lumină cerşind pomana înălţimilor. Sătul de tot felul de ceruri – mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii.
280. Am şi eu o speranţă: speranţa uitării absolute. Dar aceasta mai e speranţă, nu e disperare?
281. Ți-ar plăcea și articolul ”De ce îl iubesc pe Cioran”…
282. Este posibilă o milă pentru alţii, fără milă pentru noi înşine? În milă ne iubim suferinţa noastră prin suferinţa altora.
283. Plistiseala nelămurită din ochii copiiilor în după-amieze vide este o presimțire a infinitului de trudă, de zarvă și chin pe care îi așteaptă trăind.
284. Dacă vrem să înţelegem totul, trebuie să-l înţelegem şi pe călău. Şi chiar să-l iertam. Indignarea – neîndoielnic – e o stare ne-filozofică.
285. A suferi e modul de a fi activ fără să faci ceva.
286. Am citit toate cărţile tristeţii omeneşti. Şi nu m-au convins. Dar m-a convins sângele şoptind ideilor oboseala de propria lui culoare…
287. Mila si consolarea sunt nu numai ineficace, dar sunt si insulte.. Compatimirea este un sentiment care nu angajeaza. De aceea il gasim la atatia! In lumea aceasta inca n-a murit nimeni de suferinta altuia. Iar acela care a zis ca moare pentru noi n-a murit, ci a fost omorat.
288. Dacă încercările prin care treceți, în loc să vă transpună într-o stare de puternică euforie, vă demoralizează și vă înacresc, aflați că n-aveți vocați spirituală.
289. Niciodată n-am avut încredere în cei care-mi seamănă. Iubesc naivitatea, forţa, nerozia, amabilitatea; şi detest înfrigurarea, duplicitatea, versatilitatea etc, defecte pe care le înţeleg dinlăuntru.
290. Dacă o râmă ar putea trăi senzaţiile mele, ce milă ar cuprinde-o pentru mine!
291. Mă va scuza cineva c-am fost? De-aş avea genunchi ca Alpii, să-mi cer iertare oamenilor şi departărilor!
292. Numai în iubire melancolia îşi atinge propriile ei culmi, căci numai Erosul transfigurează melancolia.
293. Cu cât cunoști un om mai bine și mai mult, cu atât ești mai aproape de o fatală despărțire de el.
294. Esența unei opere e imposibilul – ceea ce n-am fost în stare să atingem, ceea ce nu se putea să ne fie dăruit: e totalitatea lucrurilor care ne-au fost refuzate.
295. Destinul individual ca o realitate interioară, iraţională şi imanentă nu se revelează decât în durere, că este singurul drum pozitiv de înţelegere lăuntrică a problemelor personale.
296. De fiecare dată când mă chinuie Timpul, îmi spun că unul dintre noi trebuie să sară în aer, că nu e posibil să continuăm la nesfârşit această crâncenă înfruntare…
297. Am în comun cu Diavolul posomorala, sunt ca şi el un melancolic prin decret divin.
298. Absolutul e un stadiu crepuscular al voinţei, o stare de foame istovitoare.
299. Voi mi-aţi rămas, focuri ale inimii şi aparenţe parfumate de deşertăciune, în lumea-n care flacăra m-a învăţat că: totul e zadarnic, afară de zădărnicie!
300. Între o palmă și o jignire, suportăm mai bine palma.
301. Am mai multă stimă pentru un om cu dorinţele contrariate, nenorocit în dragoste şi disperat, decât pentru un înţelept rece, de o impasibilitate orgolioasă şi respingătoare.
302. Ce-i un artist? Un om care ştie tot – fără să-şi dea seama. Un filozof? Un om care-şi dă seama, dar nu ştie nimic.
303. Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri.
304. Trebuie să învățăm a muri mai rar.
305. Pierderea naivităţii naşte o conştiinţă ironică, pe care n-o poţi înăbuşi nici în preajma lui Dumnezeu. Te tăvăleşti într-o isterie duioasă şi spui tuturor că vieţuieşti… Şi ei te cred.
306. Cele trei mari căi spre absolut sunt: mistica, muzica şi erotica.
307. O suferinţă îndelungată nu te face decât imbecil sau sfânt.
308. Când crezi în Dumnezeu este nebun fără să înnebunești. Este tot așa precum poți fi bolnav fără să ai vreo boală.
309. Ceea ce am mai bun în mine se datorează suferinței. Nu o iubesc, dar nici nu o condamn.
310. Singurul mod de a înțelepți un animal arogant din fire este de a-i arăta din ce noroi e plămădit.
311. Este evident că Dumnezeu era o soluție că nu vom găsi niciodată o alta la fel de satisfăcătoare.

Cunoști și alte citate de Emil Cioran?

Lasă-ne un comentariu mai jos și ne va face plăcere să îl citim și să îți răspundem.

P.S. Dacă ești fan Emil Cioran, ți-ar plăcea și aceste cărți de filosofie sau chiar cărțile scrise de Emil Cioran