Trebuie să încep prin a spune că nu a fost lipsit de peripeții să citesc această carte, am avut parte de priviri mirate și de un comentariu sarcastic din partea unei rude: „cine zicea că Marine le Penn nu are fani”. Am vrut să citesc cartea din același motiv pentru care am citit „Eichmann la Ierusalim”, și alte cărți despre personaje negative din istorie și din același motiv pentru care am încercat să citesc (fără să reușesc) „Originile totalitarismului”: pentru a încerca să aflu de unde vine răul și ura față de ceilalți.
Fiind o persoană mai degrabă înclinată să cred că răul își are sursele în copilăria timpurie, mi-am așezat mai bine perna și mi-am frecat palmele entuziasmată când am citit că bunicul lui Zelea Codreanu și-a omorât soția. Se anunța o carte suculentă. Ca probabil mulți alți oameni, vreau să cred că cei răi sunt o specie aparte, care au crescut în familii cum ale noastre nu sunt, care au trăit experiențe cum noi nu am trăit, și prin urmare noi și cei la care ținem nu sunt și nu pot să fie în niciun context abominabili.
Până la urmă cartea nu a urmat firul pe care îl așteptam. Tatăl lui Zelea Codreanu nu a fost și el un criminal și copilăria lui Corneliu Zelea Codreanu nu pare să fi fost radical diferită de cea a multor copii ai vremii respective. Erau vremuri violente, dar nu toți copiii au devenit devenit criminali, deși mulți adulți au simpatizat cu mișcarea legionară și au fost puternic antisemiți („Toată lumea e gardistă”, cum se zice că ar fi spus cu entuziasm nimeni alta decât văduva lui I.G.Duca, ministru ucis de legionari). Misterul răului și al antisemitismului a rămas neelucidat.
În stilul Tatianei Niculescu, care îmi este deja plăcut și familiar, cartea trece prin viața lui Corneliu Zelea Codreanu, extremist de dreapta care a pus bazele mișcării legionare, fără să încerce să explice de ce personajul a devenit cine a devenit, dar și fără să îl judece din cale afară de mult. Într-adevăr, cartea păstrează față de personajul principal o distanță mai mare decât cărțile precedente față de personajele lor principale, din loc în loc Tatiana Niculescu îl ironizează, ca pentru a lua atitudine, dar per total cartea este o reconstituire obiectivă a vieții lui. Tot ca în celelalte cărți, sunt folosite memoriile oamenilor din acea perioadă, publicații, scrisori, dar și cărțuliile publicate ale lui Zelea Codreanu. În unele locuri ideile din cărțile anterioare sunt reluate, atunci când apare în prim plan cineva din altă carte. Eu am parcurs cu emoție acele apariții, ca atunci când un actor cunoscut dintr-un serial pe care îl urmăresc apare ca invitat surpriză în alt serial pe care îl urmăresc.
Ca și în alte cărți, au fost din loc în loc situații pe care nu înțelegeam cum le-a pus cap la cap autoarea, de unde a preluat cuvintele unui personaj sau de unde a presupus gândurile altuia, dar m-am obișnuit cu acest stil, și de multe ori le-am considerat concluzii legitime ale autoarei, care în mod clar și-a documentat bine cărțile, multe fiind despre aceeași perioadă istorică, și care are capacitatea, cu siguranță, să intuiască sau să presupună unele lucruri.
Nu am simțit nicio secundă empatie față de Corneliu Zelea Codreanu, dar am simțit milă și tristețe față de tinerii vremurilor respective, care aveau vise și doreau schimbare, deși majoritatea nu știau nici ei ce vor sau în ce direcție doresc să se schimbe lucrurile. Am regăsit corupția, foamea de putere și egoismul politicienilor de astăzi.
Dar am simțit și bucurie că nu mai există violența și ura de altă dată, indiferent ce s-ar spune. Oamenii politici, scriitorii, jurnaliștii nu sunt, cel puțin în România, împușcați în plină stradă (sau într-o cameră de spital!), magazinele oamenilor nu sunt distruse doar pentru că proprietarii lor aparțin unei etnii/rase/categorii, sângele și durerea nu sunt la ordinea zilei. Și vreau să cred că lumea a evoluat puțin, nu e doar faptul că tinerii fanatici de ieri sunt azi ocupați cu Tik Tok-ul, pariurile sau jocurile pe calculator. Deși, chiar și așa, tot consider că ar fi un pas înainte.