Nu știu ce mă așteptam să găsesc în cartea aceasta. Am auzit multă lume vorbind de ea și chiar am pus-o pe lista scurtă, dar, în ciuda scriiturii foarte faine, subiectul este destul de puțin exploatat. Nu regret însă că am citit-o. Cartea a beneficiat de multe aprecieri, a fost nominalizată chiar la Cartea Anului, iar în Marea Britanie chiar a fost în 2019 conform Sunday Times.
Deși această Casă Olandeză, un conac vechi, imens, cu o arhitectură impresionantă stă în centrul poveștii, cartea urmărește, de fapt, viața a doi frați, rămași orfani destul de timpuriu și expulzați din casa natală de mama lor vitregă. Sună a basm? Ei bine, nu este. Este o poveste foarte bine ancorată în realitate ce dezbate subiecte sensibile: abandonul, iertarea, vina, regretul și modul în care dragostea le poate vindeca pe toate. Dar cât de puternică ar trebui să fie dragostea și cât de tolerantă și loială inima pentru a trece peste greșelile celorlalți?
Maeve și fratele ei mai mic, Danny, se văd nevoiți să înfrunte viața pe propriile picioare, din momentul în care, la decesul neașteptat al tatălui lor, se trezesc fără niciun ban. Toată averea bogatului lor tată, inclusiv casa în care au crescut, aparține acum proaspetei lui văduve, mamei lor vitrege, Andreea.
Viețile celor doi vor apuca pe drumuri foarte diferite, așa cum sunt de fapt și mentalitățile lor, dar nu se despart. Maeve se sacrifică și trăiește în umbra fratelui care beneficiază de suportul ei necondiționat până la moarte. Danny îi recunoaște eforturile, dar, moștenind flerul tatălui în privința investițiilor imobiliare, reușește să-și asigure o stabilitate financiară și să-și întemeieze o familie.
În timp ce Maeve nu-i poate ierta Andreei că i-a aruncat în stradă, Danny e mai tolerant și nu-și amărăște sufletul cu ura față de ea. Legătura dintre cei doi frați este foarte strânsă, sunt foarte importanți unul pentru celălalt, sunt în topul priorităților unul pentru celălalt, se sprijină și se ajută necondiționat și, într-adevăr, povestea lor de viață este interesantă și frumoasă, dar cărții îi lipsește acel je ne sais quoi care i-ar fi asigurat poleiala de capodoperă.
Cealaltă problemă ridicată de carte este modul în care reacționează fiecare față de comportamentul mamei lor biologice. Femeia i-a abandonat când erau foarte mici, mânată de nevoia de a se dedica întrajutorării oamenilor nevoiași: săraci, abuzați, bolnavi, drogați, oameni de toate condițiile și categoriile sociale. Și după zeci de ani de tăcere, se întoarce. Și aici a intervenit frustrarea mea. Pentru că nu a avut o explicație de bun simț și pentru că, deși și-a primit iertarea, nu o merita. Probabil ideea promovată de carte este că iertarea este cheia către fericire. Dar, din păcate, nu pot susține această decizie în acest caz particular. Finalul a fost total neașteptat, personajul mamei rămânând o enigmă și o contradicție pentru mine.
Vă invit s-o citiți și să-mi povestiți voi ce ați fi simțit și ce alegere ați fi făcut dacă v-ați fi aflat în locul lor? Ați fi iertat sau ați fi uitat? V-ați fi bucurat sau v-ați fi înfuriat?
