Recenzie „186 de trepte Mauthausen”, de Christian Bernadac

Ceea ce va voi povesti mai jos, este greu de imaginat, dar sper, ca măcar câțiva dintre cei care vor ajunge sa citească cuvintele mele, sa poată realiza cât de binecuvântați suntem noi azi, departe de asemenea orori. Și cel mai important: Dacă vom fi martori la asemenea fapte, care ne vor fi acțiunile?! Apatie și frică ori vom condamna și opri nebunia asta? Mulți nemți și-au pus atunci aceste întrebări. Majoritatea s-au urât pentru părtinirea tacită. Lagărul de la Mauthausen a fost proiectat cu intenția de a „lucra” deținuți până la moarte și a reușit – se estimează că între 120.000 și 320.000 de oameni au murit acolo între 1938 și 1945. A fost descris ca un loc în care „dușmanii incorigibili ai Reichului” – evrei, polonezi , comuniști, criminali, homosexuali și alte etnii și credințe – au fost trimiși la exterminare.

Locul, situat la 20 km est de Linz, în Austria Superioară, a fost construit în jurul carierei Wiener Graben. Într-adevăr, tabăra era amplasată acolo, deoarece cariera urma să furnizeze agregatul de care naziștii aveau nevoie pentru a transforma Linz într-un oraș cu arhitectura grandioasă care fusese imaginată de Albert Speer.

Fără „o secundă de odihnă” în schimburi brutale de 12 ore, prizonierii din lagăr au fost forțați să urce blocuri de granit de 50 kg pe 186 de trepte care au fost sculptate în fața carierei. Cele 186 de trepte au devenit cunoscute sub numele de „Scările morții”. Supraviețuitorul Holocaustului, Christian Bernadac, a amintit în cartea sa “The 186 Steps” cum treptele erau „pur și simplu tăiate cu un târăc în lut și stâncă, ținute în loc de bușteni, inegale ca înălțime și cadru de rulare și, prin urmare, extrem de dificile, nu numai pentru urcare, ci și pentru coborâre”.

Bernadac a descris, de asemenea, modul în care prizonierii purtau sandale cu tălpi de lemn, care făceau și mai grea urcarea treptelor. Era obișnuit ca prizonierii să se prăbușească și să se răstoarne pe deținuții din spatele lor, creând un efect de domino. Zidul „Parașutiștilor”. De parcă pietrele și treptele nu ar fi fost suficient de extenuante, prizonierii obosiți ar fi, de asemenea, batjocoriți, umiliți și adesea uciși de brutalii lor răpitori SS. Gardienii obligau adesea prizonierii să urce scările în sprint cu blocuri de piatră.

Chiar dacă unii prizonieri reușeau să finalizeze „cursa”, ei ar fi apoi aliniați sub amenințarea armei în vârful stâncii de deasupra – supranumit „Zidul Parașutiştilor” – și îndemnați să-l împingă pe deținutul din fața lor de pe stâncă (dacă refuzau – erau imediat împușcați). Incapabili să suporte torturile lagărului, unii prizonieri s-au sinucis, sărind intenționat de pe Zidul Parașutiștilor. Alți gardieni le oferea prizonierilor de pe trepte un moment de odihnă – și îi executau prompt sub pretextul că încercau să scape.

Chiar dacă prizonierii ar reuși să supraviețuiască acestor schimburi de muncă silnică în carieră, SS-ul sau chiar kapos (prizonierii din lagărele desemnate de SS să supravegheze munca forțată) ar găsi alte modalități de a-i ucide.

Astăzi, cele 186 de trepte ascund multe dintre ororile trecute care au avut loc asupra lor. Acestea au fost reamenajate și îndreptate pentru tururi ghidate la muzeul Memorial Mauthausen și la centrul de vizitatori.

După cum scria Bernadac în cartea sa, „treptele au fost refăcute – o scară adevărată, cimentată și obișnuită”. Cariera este, de asemenea, plină de copaci și tufișuri, oferă astăzi o imagine senină și înșelătoare, în comparație cu ororile de altădată. Este prima carte citită despre acest lagăr-mașină de tortură. Până acum erau doar Auschwitz sau cazul de la Vel d’Hiv. Școala nu are timpul destul pentru a ne arată toate paginile istoriei, rămâne să o descoperim mai târziu. Plângând, într-un apartament din Budapesta.