Recenzie „Ada sau ardoarea”, de Vladimir Nabokov

Publicat inițial în 1969, romanul a fost primit la fel ca toate cărțile controversate ale prozatorului american de origine rusa: cu injurii și elogii, în funcție de tabără. Chiar dacă simplul subiect ar fi fost suficient pentru a trezi interesul, Nabokov a reușit să țeasă o pânză narativă care îl prinde pe cititor și nu îl mai eliberează până când povestea nu este gata, cu detalii și amănunte uluitoare prin claritate și prin senzația că între lumea reală și cea construită de cei doi îndrăgostiți există o graniță imposibil de trecut.

Jucându-se simultan cu canoanele narative din mai multe genuri (de la o cronică de familie de tip Tolstoian, la un roman de știință-ficțiune), Vladimir Nabokov a creat probabil cea mai complexă dintre lucrările sale, care a devenit chintesența temelor și a tehnicilor sale anterioare, care a fost concepută pentru punctul forte sofisticat în literatură, considerată complicată chiar și pentru un cititor de elită.

Nabokov ne înșiră povestea unei pasiuni orbitoare, a tot consumatoare, interzisă, care a izbucnit între personajele principale, Ada și Van, în adolescență și purtată prin decenii de întâlniri secrete, separări forțate, trădări și reuniuni, se transformă sub stiloul lui Nabokov într-un studiu multi-aspectual al posibilităților conștiinței, proprietăților memoriei și natura timpului.

În comparație cu Lolita, Ada nu a avut aceeași rezonanță în lume, nu a întâlnit aceeași priză sau stârnit discuții in contradictoriu, mentenanța ei păstrând aceeași curtoazie delicată. Complicată și răpitoare, de-o nesimțire impunătoare, însă cu mult mai captivantă și strălucitoare, cu un conținut ridicat de temperatură acidă.

Ca și specia de fluturi care îi poartă numele, Nabokov este o specie rară în lumea scriitorilor de rezonanță, neînțelesul meu preferat, exilat de pudicii tuturor vremurilor, care a reușit totuși să își păstreze notorietatea mult meritată!