Ce mai faceți, iubiți cititori? Cum stați cu dragostea? V-a ajutat pandemia să vă apropiați de sufletul pereche?
Astăzi vin cu noutăți despre un roman care îmbină romantismul cu psihologia.
Gabriela Stanciu Păsărin ne prezintă în cartea Am fost sau nu? povestea de dragoste dintre adolescenta Mara cu tânărul Tudor.
Mara trece printr-un proces sufletesc profund, în prima ei relație de iubire. Se îndrăgostește de Tudor, un bărbat angajat într-o promisiune de căsătorie, și, din pasiunea pentru el, suferă transformări majore, în sufletul și personalitatea ei.
Eroina are puterea de a-și lua partea bună din experiențe, de a nu lăsa relația imposibilă să îi ucidă speranța în dragostea adevărată. Își pune în joc toate resursele interioare pentru a-și arde suferința și a transforma iubirea în cel mai nobil sentiment. Ce poate fi mai curat decât o dragoste în care nu iubești pentru că ești iubit, ci iubești pentru că așa simte sufletul tău, o dragoste în care nu îi impui ceiluilalt să fie așa cum vrei tu, ci îl iubești așa cum este el, o dragoste care poate ierta totul și oferi totul, necondiționat. Mara este o luptătoare prin focul durerilor emoționale.
“Iubirea lor se consuma neașteptat de romantic, printre florile primite adesea de la Tudor, desenele pe care i le făcea, muzica aceea specială a anilor 70, lungi plimbări pe străduțele vechi ale Bucureștiului și visuri cu ochii deschiși, despre un viitor ideal, imaginat împreună.” (pag. 16)
Narațiunea se împletește cu jurnalele eroinei și, astfel, suntem invitați pe poarta sufletului ei. Aflăm într-un mod sincer, deschis, onest ce simte, care sunt dorințele și durerile ei, fapt care ne ajută să empatizăm încă de la primele pagini cu ea.
Pe parcursul cărții, focusul cade pe analiza sentimentelor personajelor, a procesului interior. Predomină astfel narațiunea și descrierea, mai mult decât dialogul. Acțiunea se petrece mai mult în sufletele eroilor, decât între ei. Se descriu emoțiile lor profunde, neliniștile, clipele de bucurie, suferința, dragostea, astfel încât cititorul să poată înțelege dincolo de aparențe rădăcinile și ramurile poveștii de dragoste.
“Se adăpostiseră în acea cameră, unul al celuilalt, rupți de lume, de trecut, de viitor, fiind doar ei, zi și noapte, liberi să se iubească oricât. Era o stare pe care n-o mai trăise.” (pag. 97)
Lectura romanului m-a determinat să îmi amintesc de prima iubire. Pe parcursul paginilor mă mai opream din când în când și retrăiam anumite momente din prima relație, cu melancolie și acceptare în același timp.
Intercalarea narațiunii cu gândurile Marei din jurnal mi-a menținut focul curiozității. După fiecare întâmplare eram curioasă să aflu ce simte cu adevărat eroina și cât a lăsat din starea ei reală să fie înțeleasă de cei din jur.
Dansul prin care ne poartă autoarea este unul plăcut, alternant între profunzime și lejeritate, dragoste și analiză, curaj și vulnerabilitate, bucurie și suferință.
Acea unică, puternică și profundă primă iubire din existența fiecăruia dintre noi, era gata să devină furtună, în viața Marei. Amândoi erau mult prea întortochiați și complicați interior, pentru ca lucrurile să se desfășoare normal. (pag. 27)
Cartea se citește repede, limbajul și firul narativ sunt ușor de urmărit, personajele devin plăcute încă de la primele pagini.
Recomand cartea ca pe o invitație la rememorarea primei iubiri, cu ajutorul eroilor care ne încurajează să ne deschidem sufletul spre analiza momentelor memorabile.
mai mult Până data viitoare, iubiți mult și lăsați-vă iubiți!
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE librariascriitorilor.ro
Alte recenzii de la Gabriela Stanciu Păsărin:
