Anotimpul pumnalelor este primul roman creat sub peniţa autorului Şerban Andrei Mazilu pe care am avut norocul să-l citesc. Un text de o asemenea muzicalitate a cuvintelor nu se găseşte chiar la orice pas, şi mai ales nu la orice fantasy.
Cu fiecare carte creată sub emblema autorilor contemporani pe care o citesc descopăr parcă o altă lume, o lume de care nu aveam habar, o latură creativă românească care simt că a stat departe de mine prea mult timp. Descopăr cu fiecare apariţie că există şi literatură fantasy românească.
Revenind însă la romanul lui Şerban Andrei Mazilu, Anotimpul pumnalelor, pot spune doar atât: un fantasy ce se vrea şi se merită a fi savurat, ceva cam ca în spoturile publicitare ce strigă neîncetat a nu se depăşi doza zilnică prescrisă.
Păşind în prima parte a romanului, subintitulată Corbii din Helmsman’s End te laşi capturat de bună voie într-un roman unde scurgerea lină a cuvintelor melodioase îţi cântă la ureche o melodie a cărui negativ îţi scapătă printre degete atunci când eşti mai sigur că i-ai prins esenţa.
O lună coaptă se-nvolbură în privirea-i cafenie, alunecând aproape lasciv peste lamele încovoiate, dureros de ascuţite.
Împărţit pe cinci capitole cu subtitluri aferente precum Corbii din Helmsman’s End, Florile furtunii, Dansul tinerilor balauri, Imperiul umbrelor şi Frânturi de epilog, Anotimpul pumnalelor ne poartă într-o lume desprinsă din Londra Evului Mediu întreţesută cu o variantă a Caraibelor desprins dintr-un viitor cu “păianjeni din metal” şi construcţii haotice şi aglomerate întocmai ca suburbiile din China prezentului nostru.
Aşadar o lume combinată din trecut, exotic şi prezentul bine cunoscut. Şi asta nu e tot. Mulţimea pestriţă a acestei lumi dă mult de furcă imaginaţiei. De la asasini plătiţi, hoarde de hoţi, baroni şi contese până la împăraţi mult prea îndoctrinaţi de religie. De la zei şi alte divinităţi la o religie al cărui “Dumnezeu” este nimeni altul decât zeul Moarte, Thanos, mascat de iluzia altor zei precum Erra, apa şi aerul, tatăl veşnic călător, Edu, zeiţa mamă, pământul şi tot ce vieţuia pe el, şi Ur, fiul, fulger şi foc, reprezentând pasiunea şi curajul.
Corbii din Helmsman’s End ne face cunoştinţă cu cel mai cunoscut şi eficient asasin al Arhipelagului, Aendo Assermore, ce-i curmă viaţa unui mare Baron al tutunului la ordinul unei contese ambiţioase, Madeline Mequette, acelaşi Assermore prins şi ucis de miliţie după ce este dat în vileag de aceeaşi contesă.
Facem apoi cunoştinţă cu Sanctitatea Sa, Emeric Bone, emblema şi trimisul zeilor, un om hulpav al cărui “hobby în timpul liber”, să-i spunem aşa, este acela de a ucide copii cu mâinile goale pentru ca mai apoi să-i gătească şi să-i mănânce.
Ce se întâmplă însă când ambiţia Madelinei Mequette creşte până la acela de a se visa pe tronul lui Septimus Voss III, Împărat al Arhipelagului, Insulelor Roth şi Kayleigh? Şi, mai ales, ce se poate întâmpla când emblema bisericii şi omul în care Septimus are încredere oarbă se alătură marii contese în urzelile planurilor sale?
Dar, dacă mai adăugăm la acestea şi un Aendo Assermore, reînviat, de însuşi Thanos, zeul morţii, pentru a fi unealta sa în păstrarea echilibrului precar dintre lumi? Şi cât din balanţa lumii este, oare, subjugată de puterea zeului morţii?
Uneltiri şirete, personaje, unul mai piperat decât altul, lupte duse atât în plan divin cât şi în plan uman care tind să distrugă balanţa lumii, magie neagră neînţeleasă, vârci, valuri de molime şi acţiune cât cuprinde, într-un fantasy de excepţie, asta ne oferă Şerban Andrei Mazilu în Anotimpul Pumnalelor.
Dacă se va distruge sau se va păstra echilibrul lumii, dacă lady Mequette îşi va duce la capăt maşinaţiunile, ce planuri ascunse are şi înspăimântătorul Emeric Bone şi cum se va folosi Thanos de Aendo Assermore, asta rămâne de descoperit de fiecare cititor în parte.
Eu, una, citind romanul, m-am trezit de câteva ori şi în ipostaza de om debusolat, întrebându-mă când şi cum am ajuns în acea parte a poveştii, m-am trezit criticându-l pe Aendo Assermore pentru acţiunile sale iraţionale, lipsite de orice noimă pentru ca mai apoi, întocmai ca Inspectorul Baudelaire, un personaj prins brusc într-un întreg amalgam de intrigi, să încerc să aflu marele răspuns la minunata “ghicitoare complicată- cine pe cine cu cine de ce”.
Un volum disponibil şi pe site-ul Editurii Crux Publishing.
Alte recenzii de la Şerban Andrei Mazilu:
Clar aceasta carte nu e pentru mine 🙂 .
Genul horror nu imi place.
Mirela Barbalata incep sa te interpretez drept o provocare, astfel ca o sa tot recenzez carti pana gasesc una si pe placul tau :))