Durerile și dorurile sunt de mai multe feluri. La fel și dragostea. Unele sunt atât de intense încât ne fac să ne simțim vii. Altele ne fac să ne simțim morți.
Mă rog, când ești mort se presupune că nu mai simți nimic. Nu poți să simți că ești mort!
Dar simți acel gol, acel hău întunecat, simți cum viața care pompa vise, dorințe și aspirații își reduce cercul de lumină și știi că în curând nu va mai rămâne din tine decât niște fărâme a unei rămășițe umane.
Așa ajunge să se simtă și Violette îndrăgostită orbește de Philippe, care mai apoi îi devine soț.
La început ea crede că soarta începe să îi plătească datoriile, după ce a trebuit să își “amaneteze” toată copilăria și adolescența.
Dar, cum de multe ori lucrurile care sunt prea frumoase ca să fie adevărate devin opusul lor peste noapte, Violette se trezește într-o realitate rece, insensibilă și nedreaptă atunci când conștientizează că nu este iubită așa cum își imagina.
Violette si Philippe Toussaint stăteau într-o locuință, mult spus, modestă și erau responsabili de ridicarea și coborârea barierei căii ferate.
Deși viitorul nu le pare promițător ei își construiesc într-un fel sau altul un cămin și intră în rutina unei familii aproape de normalitate.
Povestea ne bulversează atunci când această rutină se mută într-un cimitir din Brancon-en Chalon, pe care tot cei doi soți îl vor administra.
Nu prea înțelegem la început de ce această mutare? Ce interes ar avea ei, în special Violette, să lucreze tocmai într-un asemenea loc și de unde vine seninătatea sa în toată această schimbare? Ea se comportă ca și cum exact acolo i-ar fi locul!
Avem o clasică întoarcere în trecut, puțin câte puțin, în același timp în care prezentul merge înainte. Cu piese de puzzle ce se potrivesc care unde, nu neaparat în ordine, dar care dezvăluie pagină cu pagină o imagine ce te va lăsa fără suflare.
Personajele din jurul lui Philippe nu anunță nimic bun, pe când cele care o înconjoară pe Violette sunt pline de compasiune, înțelegere și suport.
Pare că cei doi soți sunt binele și răul, forțe opuse ce au reușit o dată să meargă împreună pe același drum dar care și-au dezlănțuit lupta unul împotriva celuilalt atunci când cea mai puternică legătură a lor s-a rupt (imediat după accidentul din tabără).
Violette nu a avut familie dar asta mai mult a îmblânzit-o decât să o pietrifice. In schimb Philippe a fost mereu răsfățatul mamei sale (încă este) și pentru asta pare să se simtă liber de orice fel de responsabilitate.
Uneori viața îți dă înapoi (chiar dacă într-o mai mică măsură) ceea ce ți-a luat. Alteori nu îți mai dă nimic, însă descoperi că poți supraviețui și cu puținul care ți-a rămas.
Dar, de obicei, ea nu îți ia toate câte ar putea să îți ia! Însă în acest ultim caz, aproape niciodată nu îți dai seama cât ești de norocos și cât de multe ai. Cei care se încadrează în celelalte două cazuri, cei cărora le lipsesc atâtea, ei se simt mult mai aproape de împlinire decât cei care “au totul”.
Aceasta, cred eu, că este morala cărții! O morală dureros de apăsătoare și aproape descurajantă.
Cum fac pierzanii, singuraticii și năpăstuiții să meargă înainte? Cum?
Ei bine, Apă proaspătă pentru flori zice că nu exista nicio regulă exactă, nicio formulă magică, nimic palpabil ce poate fii înfăptuit în mod expres pentru a răzbii în fața dramelor.
Pierzanii, singuraticii și năpăstuiții merg înainte… pur și simplu.
Pur și simplu o fac! Chiar dacă nu mai sunt întregi, chiar dacă plutesc într-un spațiu amorf și nu mai sunt ancorați în realitate, ei merg înainte pentru că ăsta este cel mai mare act de curaj pe care îl pot înfăptui. Singurul.
Valérie Perrin pare să ne dea de înțeles că pentru fiecare dintre noi există luminița de la capătul tunelului. Negreșit. Atâta doar că tunelele pot fii mai lungi sau mai scurte dar cu siguranță nu sunt infinite.
–Părinte, sunteți un bărbat foarte frumos. Ați putea întâlni pe cineva și să aveți un copil.
– Să-l părăsesc pe Dumnezeu? Niciodată.[…]
Îmi spune deseori:
– Violette, nu știu ce ați povestit cu Dumnezeu în această dimineață, dar păreți foarte supărată pe El.
Iar eu îi răspund mereu la fel:
– Pentru că El nu-și șterge niciodată picioarele înainte de a intra în casa mea.
– Sunt unit cu Dumnezeu. Merg pe calea Lui. Sunt pe pământ pentru a-l sluji. Dar dumneavoastră, Violette, de ce nu vă refaceți viața?
– Pentru că o viață nu se reface niciodată. Luați o foaie de hârtie, rupeți-o și, oricât ați încerca să lipiți fiecare bucată la locul ei, vor rămâne mereu urmele rupturii, îndoiturile și scotch-ul.
– Sunt de acord, dar când bucățile sunt lipite din nou, puteți continua să scrieți pe acea coală.
– Așa este: dacă ai o cariocă bună.
Izbucnim în râs. p.221
Alte recenzii de la Valérie Perrin:
