Nuri și Afra Ibrahim stau într-o pensiune de emigranți din Marea Britanie și așteaptă ca noua societate să îi primească pentru a încerca, în sfârșit, să ducă o viață normală.
Afra și-a pierdut vederea în urma unei bombe, care le-a ucis și fiul de 7 ani. Pe Sami.
Înainte de a ajunge aici ei locuiau în Alep, un oraș din Siria, unde duceau o viață liniștită și fericită.
Când Siria a devenit o zonă plină de pericole, în al 12-lea ceas, ei s-au hotărât să fugă deși drumul spre libertate se anunța extrem de periculos și nu le oferea absolut nicio garanție.
Astăzi sunt în Londra dar prezentul se rupe din când în când atunci când Nuri vede sau simte un simbol al trecutului ce acționează ca un declic, declanșând amintiri aievea.
Nuri era apicultor. A descoperit lumea albinelor de la Mustafa, vărul lui, care a deprins toate învățămintele meseriei din generațiile anterioare.
Nuri cu soția Afra și Mustafa cu soția Dahab conviețuiau împreună și se bucurau de viața familiilor tinere unite.
Totul se rupe apoi.
Dahab emigrează împreună cu fetița lor iar ceilalți rămân în Siria. Când Mustafa își pierde băiatul, reîntregirea familiei rămase devine singurul său motiv pentru supraviețuire, așa că pleacă fără să privească înapoi.
Pe traseul călătoriei acesta corespondează cu Nuri pentru a-l convinge să plece și pentru a fi sigur că el este în siguranță.
Dragă Nuri,
Mustafa nu a reușit să-și verifice e-mailurile. Am vorbit cu el azi, a ajuns în Franța și m-a rugat să-i verific mesajele și să răspund. Speră că i-ai scris, s-a gândit la asta în fiecare zi. Nici nu pot exprima în cuvinte cât sunt de fericită să primesc vești de la tine. Amândoi am fost foarte îngrijorați în privința voastră. El a tot încercat să nu se gândească la ce-i mai rău, dar cu greu s-a abținut, după cum cred că știi.
Când mai vorbesc cu el îi transmit vestea cea bună. Vă fi foarte fericit. Eu și Aya suntem în Anglia. Momentan locuim într-o casă, laolaltă cu alți refugiați, în Yorkshire și așteptăm să vedem dacă primim azil.
Mă bucur tare mult că ați ajuns în Istanbul, Nuri, și sper că veți ajunge cu bine în Grecia și, de acolo, mai departe.
Cu drag,
Dahab
Mai dureros decât trăirea efectivă a unei drame este încercarea de a-ți duce viața mai departe după ea.
Traumele pe care le declanșează, mult mai multe și mult mai ascuțite, sunt cele care apar în circuitul firesc al vieții de după.
Singurul lucru bun și salvator este că Nuri și Afra se au unul pe altul și atunci când unul dintre ei este la limita de jos a prăbușirii, celălalt prinde puteri miraculoase și reușește să îl ridice la suprafață pe celălalt.
Pare o poveste clasică a urmărilor pe care le produce războiul: emigrarea, chinul victimelor colaterale, abuzurile asupra nevinovaților.
Dar de fapt nimic nu este clasic în tot acest haos emoțional și psihic. Limita dintre rațiune/realitate și o lume proprie, paralelă, plină de halucinații este trecută încontinuu când înainte, când înapoi.
E fascinantă această legătură dintre corp, minte, inimă, suflet, amintiri; firesc/nefiresc, straniu și real.
Atunci când inima e făcută bucăți mintea începe să umble aiurea, nu mai are niciun reper, niciun scop, doar o alee labirintică pe care hoinărește fără busolă.
Revenirea la trecut din când în când ne face să înțelegem ce se află în sufletul lui Nuri și Afra. Gesturile mici dar încărcate de istoria conviețuirii împreună, tăcerile care spun multe, temerile sensibile și justificate; toate ne creează niște emoții speciale, fine, adânci, ca un oftat care adună în el totul. Ca o catifea neagră îndoliată, care mângâie.
Istoria familiei Ibrahim este un simbol al Normalității care dăinuia în regiunea Siriei înainte de a fi zguduită de declanșarea războiului.
Este în același timp și un simbol al Tragediei nemiloase pe care o trăiesc azi toți cei rămași în mijlocul luptelor dar și un simbol al Supraviețuitorilor care duc povestea mai departe.
M-am gândit imediat la Sami. Sami a fost cu barca odată, când am mers cu toții în vizită la bunicii lui, pe coasta siriană, într-un orășel de la poalele munților Libanului. I-a fost frică de apă – a plâns, iar eu l-am ținut în brațe și am încercat să-l liniștesc, arătându-i peștii din apă. Și-a concentrat atenția asupra peștilor argintii care se vedeau la suprafață, zâmbind cu lacrimi în ochi. Era un băiat al deșertului. Cunoștea doar apa din pâraiele care se evaporau sau din iazurile de irigare. El și Mohammed erau de aceeași vârstă – dacă ar fi fost aici, s-ar fi împrietenit. Mohammed ar fi avut grijă de Sami, pentru că Sami era un băiețel sensibil, mai fricos, iar Sami i-ar fi spus povești. Ce mult îi plăcea să spună povești!
Alte recenzii de la Christy Lefteri:
