Sunt la prima întâlnire cu autorul și trebuie să recunosc că a fost o lectură greoaie, în mare parte descriptivă, lipsită aproape în totalitate de dialoguri, cu un fir narativ ușor plictisitor și situat departe de ceea ce ar putea fi numit senzațional. În ciuda acestor inconveniente, au existat câteva repere care m-au convins să nu-mi pară rău că am parcurs cartea.
Cartea este construită pe două planuri temporale, ambele urmărind același subiect, un recunoscut și apreciat chitarist. În planul prezent, Gleb, în vârstă de 50 de ani, cu o carieră de trei decenii în spate în care a cunoscut un succes răsunător, se confruntă cu încheierea impusă a vieții sale muzicale. Diagnosticul de Parkinson nu-i oferă nicio șansă de a merge mai departe pe acest drum.
Gleb este ucrainean, căsătorit cu o nemțoaică, Katia, o femeie blândă, inteligentă și tolerantă care l-a susținut și i-a stat alături de la douăzeci de ani. Nu au copii, deși Katia și-a dorit foarte mult. Aflat în pragul depresiei, are parte de o întâlnire care reușește să-i îndepărteze gândurile negre și-l ajută să se concentreze pe altceva. Este doar o scurtă perioadă de fericire, în care redescoperă marea pasiune a vieții sale, muzica, din alt unghi. Copila care le invadează viața celor doi soți este un model de talent și rezistență. Muzica pe care ea i-o propune lui Gleb reușește să-i reînvie curiozitatea și dedicarea, dar nu muzica este factorul decisiv. Ci Vera, pentru care dezvoltă un sentiment patern pe care, datorită resemnării privind apariția vreunui urmaș, nu credea că-l va cunoaște vreodată.
„Ca să simți iubirea e nevoie de despărțire, fiindcă pasiunea cea mai puternică rezultă din abținere.”
În planul trecut, având ca scop scrierea unui biografii a talentatului chitarist, un scriitor cunoscut în timpul unui zbor urmărește evoluția și ascensiunea carierei de succes a lui Gleb, dar din perspectiva omului, nu a vedetei. Sunt puse pe tapet și analizate momente importante din copilăria și adolescența muzicianului, ce propun teme existențiale majore: timpul și veșnicia, iubirea, scopul existenței umane, toate aflate sub semnul regretului și a vinei. Stâlpii de rezistență a evoluției și maturizării lui Gleb mi-au părut a fi fost cei doi bunici. Bunica maternă care l-a crescut de mic, cu sporadicele intervenții ale mamei, și bunicul patern, apărut un pic mai târziu, dar a cărui amprentă este inconfundabilă și covârșitoare în parcursul muzicianului.
„Moartea este ușa veșniciei. Să-ți fie frică de-o ușă?”
Influența tatălui și importanța susținerii acestuia sunt de asemenea două dintre marile neliniști și eșecuri ale lui Gleb. Apăsarea acestei așteptări continue de recunoaștere a talentului din partea tatălui apare de-a lungul întregii lui vieți. Feodor, tatăl său, îi recunoaște energia, carisma, compatibiltatea perfectă cu chitara, dar consideră că lui Gleb îi lipsește urechea, auzul absolut pentru a deveni desăvârșit.
Adolescent, Gleb se îndrăgostește de muzicalitatea limbii ruse, în lumea și în capul lui orice zgomot poate produce muzică și este analizat ca atare. De la o ușa trântită până la tăcerea absolută. Trăiește și gândește printre note, nuanțe, simfonii, concerte, solfegii, apogiaturi, game, fajeolete și așa este scrisă și cartea, care probabil ar fi mult mai bine și mai ușor înțeleasă de un avizat în ale muzicii. Pentru mine înaintarea a fost destul de greoaie din această cauză. Lumea în care trăiește este lumea care i-a fost destinată.
„E groaznic pentru gândac să trăiască pe cățea.”
Personajele sunt construite în antiteză, contrastul este extrem și le accentuează însușirile pozitive sau negative: mama și tatăl, Katia și Annia, Gleb și fratele său, Vera și Annia. Numele orașului australian ce dă titlul romanului, Brisbane, simbolizează de fapt o utopie, un țel, un scop, un fel de paradis ce poate fi atins.
„Viața e o lungă deprindere cu moartea.”
Alte recenzii de la Evgheni Vodolazkin:
