🔥 CARTEA BUCURIE ARE REDUCERE PE:
Înclin să cred că mare parte din succesul lui Vilas se datorează sincerității sale, aproape jenantă, are un curaj nebun de a se expune și nu-l deranjează să-și expună vulnerabilitățile. Cel puțin după standardele mele, care sunt o fire ce-și exteriorizează emoțiile mai greu. Cu toate acestea, sinceritatea lui e discutabilă deoarece îmi da senzația că în primul rând se minte pe sine însuși. Ceea ce, extrapolând, declanșează un lanț al slăbiciunilor în care sunt și eu angrenată ca cititor și care mă lasă cu un gust amar de trădare și dosire a gunoiului sub preș.
În principiu, Vilas mi s-a părut profund deprimat și îngrijorat de trecerea timpului. Pare că are o criză de identitate din cauza fricii de moarte. Poate greșesc și sunt prea intransigentă, dar la fiecare capitol, despre orice ar scrie, se întoarce sau ajunge ireversibil la propria dispariție. Este o obsesie care îl ține captiv într-un ciclu dezolant.
Am găsit bucuria pe care ne-o propune titlul, dar n-am simțit că Vilas este capabil să o savureze la maxim tocmai din cauza temerilor sale. N-am înțeles deloc obsesia lui de a asocia persoanele dragi cu nume celebre, iar Arnold Schonberg aproape m-a făcut să renunț la carte și m-a adus pe culmile disperării. Poate este un fel de umor negru ceea ce a încercat Vilas să facă, dar eu nu prea l-am gustat. Am regăsit de asemenea izul de melancolie, de nostalgie și tandrețe pe care le-am găsit și în cealaltă carte a autorului. Îți induce sentimentul de spirit copilăros și nevinovat, dar speriat de greșelile făcute pe care le regretă, dar pe care n-are nicio intenție să le îndrepte. Modul lui de confesiune este la fel de deschis și intim, dar iarăși simt că i-a lipsit sinceritatea față de sine însuși. Deși se acuză de diverse scăpări și greșeli, încearcă să se absolve ca și cum nimic nu a depins de el. Ca și cum destinul e singurul vinovat și el n-a avut niciodată putere și niciun cuvânt de spus. Am reîntâlnit aceeași fixație pentru moartea părinților, aceeași depresie care pare că se adâncește, aceleași gânduri despre implacabilitatea morții și nimicnicia omului.
N-o să contest că temele pe care Vilas le propune pentru analiză și dezbatere n-ar fi profunde și este principalul motiv pentru care am citit până la urmă toată cartea. Dar nu m-a convins și pe toată durata lecturii am avut această relație de love-hate cu gândurile lui. Unele perfect decente și digerabile, altele aflate undeva la limita psihozei și nebuniei.
Dacă îți place recenzia cărții BUCURIE, atunci vezi 👉 lista cărților scrise de Manuel Vilas
Cartea este formată din capitole de sine-stătătoare, cu întâmplari mărunte și de rutină din care autorul extrage o idee, un gând pe care îl analizează în profunzime, despre viață, bucurie, dragoste, pierdere, nesiguranță, deznădejde, regret, dezolare. Scene banale petrecute în compania fiilor sau a celei de-a doua soții sau singur în diverse călătorii, moment în care un eveniment declanșează un gând sau o amintire. Este o altă analiză intimă și sumbră a gândurilor unui om aflat în depresie, un om care simte că timpul trece mult prea repede, care se simte în pragul bătrâneții singur și nesemnificativ, dar mai ales care simte că nu merită nimic. Și din nou, am fost nevoită să-i citesc și să-i suport autovictimizarea asta forțată și inutilă pe care o înghesuie printre rânduri fără odihnă și care mă deranjează teribil deoarece nu-i găsesc niciun fel de justificare sau scuză.
Și în această parte am găsit extrem de multe idei care mi-au plăcut, dar la fel de multe cu care n-am rezonat, concepțiile și convingerile mele și ale autorului s-au bătut cap în cap de multe ori la chestii destul de importante. Revine mereu la nefericirea lui, la efemeritatea și inutilitatea vieții, la implacabilitatea morții, recunoaște că a renunțat la alcool, dar nu pare convins că e un lucru bun în totalitate. Scrie un alt memoriu haotic al vieții sale, își retrăiește regretele, eșecurile, fricile, vorbește despre starea decadentă a țării, despre neputința lui de a socializa, de a se adapta. Este plin de deprimare și amărăciune, devine repetitiv și contradictoriu la un moment dat. Nu sunt decisă dacă e profund nefericit sau dacă luptă să se împace cu singurătatea lui. M-a obosit teribil obsesia lui în ceea ce privește camerele de hotel și necesitatea de a le schimba la nesfârșit. Nimic nu-i convine, nimic nu e suficient de bun, dar în același timp susține că el, ca individ, nu merită nimic. Cumpără doar ce-i mai ieftin, umblă după chilipiruri, duce pantofi vechi la reparat, dar stă în hoteluri de lux. Susține că omul din păcate e sclavul banilor, dar continuă să se plângă că e sărac. Suferă că și-a pierdut statutul de tată, dar se încăpățânează să afirme că nu știe de ce. Atinge iarăși un prag de sinceritate agresivă și demoralizatoare care nu mă poate convinge la compasiune, ci mai degrabă îmi provoacă dezgust, reticență și revoltă. Probabil și din cauza umbrei morții care își face simțită prezența în fiecare paragraf.
Cartea, în ciuda titlului, este plină de tristețe, de durere, de regrete și vină. Vilas își recunoaște greșelile făcute față de părinți mizând pe cartea sincerității și resemnându-se cu pedeapsa primită sub forma indiferenței de la băieții săi. Este o carte ce merită citită în ciuda nemulțumirilor mele deoarece nu este necesar să rezonenzi cu opiniile autorului, ci să înveți să tragi propriile concluzii într-o discuție cu o minte tulburată, să percepi lumea pe care autorul ți-o propune prin propriii tăi ochi și să accepți că în ciuda amărăciunii, viața înseamnă și bucurie.
🔥 CUMPĂRĂ CARTEA BUCURIE CU REDUCERE DE PE:
Alte recenzii de la Manuel Vilas:
