Romanul Cântec lin, de Leila Slimani a primit Premiul Goncourt în 2016, un premiu important în literatura franceză și a captivat foarte mulți cititori cu izul acesta de thriller și mister.
Deși încă din primele pagini este dezvăluit finalul romanului, acest aspect nu mi-a știrbit interesul, ba chiar mi-a stimulat curiozitatea, dorind să știu mai mult, să găsesc o explicație. Așadar, aflăm din prima pagină că Myriam își găsește cei doi copilași morți; aceștia au fost uciși de bona lor, Louise, pe care o găsește la locul crimei, cu răni provocate din dorința de a-și pune capăt zilelor. Romanul este bazat pe o poveste reală: în 2012, o mamă din New York își găsește copii înjunghiați în baie, iar bona lor se afla lângă ei cu răni serioase, ajungând la spital.
Mi-a plăcut tare mult felul în care este construit romanul, cu acele mici salturi din prezent în trecut și dezvăluirea treptată a incidentului, autoarea ascunzând ici-colo mici detalii care prevestesc nenorocirea. Stilul simplu și frazele scurte și concise determină cititorul să devoreze romanul pagină după pagină.
Myriam și Paul au o familie frumoasă, doi copii doriți și iubiți, însă simt că le lipsește ceva, poate chiar viața pe care o aveau când nu apăsau pe umerii lor atâtea responsabilități. Myriam își dorește să se dezvolte pe plan profesional, simțindu-se sufocată de rutina femeii care se ocupă doar de casă și copii. Nu este nici o bucătăreasă excelentă, nici o gospodină exemplară, lucru care se vede în dezordinea din micul lor apartament.
După ce decid că cel mai bun lucru pentru ei este să angajeze o bonă și o cunosc pe Louise, viața lor se schimbă complet. De fiecare dată când ajung acasă găsesc curățenie și mâncare delicioasă, copii sunt veseli și plini de energie, căci au o persoană care să se joace cu ei și să le ofere atenția de care au nevoie constant. Louise asta a făcut toată viața ei: și-a dăruit dragostea altor familii, ignorând-o pe a ei, care ușor, ușor se destramă. Cei doi încep din nou să iasă, să își invite prietenii la ei, să înflorească, în timp ce Louise se ofilește în fiecare zi câte puțin.
M-a tulburat îngrozitor acestor roman deoarece ilustrează multe aspecte din viața noastră de zi cu zi pe care le ignorăm sau suntem prea ocupați și nu le mai observăm. Nu am copii și m-a înjunghiat fiecare secvență ilustrată în acest roman; nu vreau să știu ce simte o mamă când citește toate aceste lucruri.
Singurătatea, care i se lipea de carne, de haine, a început să-i modeleze trăsăturile și i-a dat gesturi de bătrânică. Singurătatea îi sărea în faţă în amurg, când se lasă noaptea și când zgomotele răzbat din casele în care trăiesc mai mulți oameni la un loc.
Au fost momente în care mi-a fost tare milă de Louise, momente în care am simțit cât de dureroasă era singurătatea care o devorează de vie, dar și momente în care mi-a fost frică de ea, pentru că uneori nu pare să mai fi rămas nici măcar o urmă de umanitate în ea. Gândurile și acțiunile ei te iau prin surprindere uneori și te pune pe gânduri. Știi cu adevărat pe cine primești în casa ta? Crezi că ajungi să cunoști cu adevărat o persoană?
Pe lângă ilustrarea acestei crime, romanul evidențiază cu succes o radiografie a societății, a relațiilor dintre clasele sociale, punându-se accentul pe frustrarea oamenilor care trebuie să se supună celor înstăriți pentru a-și permite o bucată de pâine.
Chiar dacă știi deja finalul, vrei să știi cum s-a ajuns aici: ce a determinat-o pe bonă să recurgă la asemenea gesturi? În ce moment al vieții ei s-a lăsat devorată de singurătatea și durerea care o înconjurau? Leila Slimani te lasă să descoperi singur răspunsurile, să cauți printre rânduri, să recitești, căci nici măcar în ultima pagină a romanului nu îți indică ce s-a întâmplat mai exact. Astfel, cititorului îi revine datoria să citească cu atenție, ba chiar are șansa să lase detectivul din el să iasă puțin la suprafață și să găsească adevărul.
Inima i s-a asprit. Trecerea anilor a acoperit-o de o coajă groasă și rece și ea de-abia o mai aude bătând.
Alte recenzii de la Leila Slimani :
