Atunci când te gândești la scriitorii britanici contemporani îți imaginezi un stil literar extrem de sobru, oarecum rigid și scorțos, care nu prea se abate de la rigorile canonice. Totuși, în ciuda acestei aparent nejustificate categorisiri, am găsit în scriitura lui Jonathan Coe excepția de la regulă, stropul de lumină care sfârtecă cu bună știință negura anumitor false idei preconcepute.
Aflat într-o evidentă ascensiune literară, scriitorul britanic, născut la Birmingham, reușește să treacă dincolo de zidul rigorismului cu ajutorul unei literaturi sincere și originale, aducând în atenția cititorilor un subiect extrem de rar, anume cel al somnului, de la insomnie la somnabulism, văzut ca o boală pe care medicii, după îndelungi cercetări, cred că o pot vindeca.
Somnul, între revigorare și irosire, între filosofie și psihanaliză, generator de vise ancestrale și vise fetide, lipsit adeseori de un control adecvat, a produs o alambicată amalgamare a realului cu irealul, cauzând anumite distorsionări ale conjugări existențiale.
Cam acesta este filonul din care își trage seva romanul ”Casa somnului”, fără a aluneca în clinicul chenar al unei atmosfere spitalicești, Jonathan Coe axându-se în principal pe continua oscilație a sufletului între rațional și senzorial, împliniri și neîmpliniri, împletind cu ajutorul a patru personaje principale o veritabilă intrigă cu halucinante întorsături de situație.
Cartea aceasta reușește să amestece veninul și nectarul în pocalul unor trăiri aproape sufocate de eternul duel dintre a fi și a nu fi, nu neapărat în stilul hamletian, ci mai degrabă ca o înaripare a dezaripării prin intermediul unei fine coagulări într-un oarecare patrulater a celor patru destine măcinate de ambiții și orgolii, dar mai ales de apriga povară a necuvintelor.
Da, cuvintele care nu au cunoscut vreodată răstignirea buzelor, în semn de binemeritată eliberare, se preschimbă în necuvinte spinoase, prinse în țipătul surd ce devine o docilă umbră care te va urma pretutindeni, exact ca în cazul lui Robert, sau de androginizare a sentimentelor, asemeni lui Sarah Tudor.
La doctorul Gregory Dudden somnul nu este decât o continuă irosire a existenței, o circumspectă lene a minții. Astfel că, mergând pe latura științifică a presupusei boli, el alunecă pe panta unui mefistofelism costeliv.
Terry, un cinefil împătimit și ziarist de duzină, măcinat de anumite mărunte obsesii cu iz de fetișism lăuntric, face trecerea de la somnul de paisprezece ore la totala lipsă a acestuia într-un mod prăpăstios, poate chiar abisal.
Cele patru personaje se intersectează în diverse ipostaze, care de care mai imprevizibile. Astfel că romanul ”Casa somnului” este o carte plină de neprevăzut, de răsturnări de situație, purtate într-un ritm incitant, decis parcă să ne țină într-un continuu suspans, mai mereu cu respirația întretăiată.
Este o carte foarte bună, pe care o recomand cu drag.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Jonathan Coe:
