Am citit (de fapt, am devorat-o dacă e să fiu sinceră până la capăt) și m-am minunat cât de bine i-a ieșit lui Cabre și o să mă mai minunez un timp…alambicată și întortocheată și totuși atât de accesibilă și așa de ușor de citit și asimilat încât ai senzația că ești una cu autorul și știe exact când să schimbe epoca pentru a nu-ți aprinde frustrarea sau lungi așteptarea. E magnific cum a gândit-o, are cursivitate și profunzime, te acaparează total și în ciuda numărului mare de pagini ți-e imposibil s-o lași din mână. Și dacă mi-ar fi explicat cineva înainte modul în care este construită, aș fi gândit că e mai greu de urmărit decât Conversația la catedrală a lui Llosa și cât m-aș fi înșelat de tare, refuzând o plimbare prin parc și un deliciu literar!
O să recunosc de la început că nu mă prea simt în stare să vorbesc despre cartea aceasta în așa fel încât să-i fac dreptate și s-o promovez atât cât merită, dar o să încerc s-o fac, la nivel de amator evident, pentru a vă convinge și pentru a lansa totodată și o provocare deoarece chiar este o provocare, una din care ieși cu multe întrebări, dar și cu multe răspunsuri, care reușește să te împingă pe un teritoriu mai profund al meditației și introspecției și te determină să-ți faci multe procese de conștiință și analize la nivel individual și personal.
Este o analiză atentă și demonstrativă a răului, a răului interior și a posibilelor lui motivații, a răului care își caută teren de joacă în interiorul sufletelor noastre și care ne lansează provocări pe care de cele mai multe ori eșuăm să le înfrângem. Cu cât înaintăm în poveste, cu atât se amplifică universul evocat, aruncându-ne în epoci din ce în ce mai îndepărtate de prezent și ne obligă să realizam că răul are grade de intensitate și nuanțe diferite, dar întotdeauna poartă un nume. Dacă e al meu, sau poate al tău e mai puțin important, important e că de obicei este declanșat și crește proporțional cu aspirația sau visul pe care îl sprijină și că orice teren îi este propice pentru joacă și unul fără traumă și unul înecat în traume. Epocile evocate și evenimentele care le marchează sunt momente negre ale istoriei: cruzimea habotnică a Inchiziției pusă peste șablonul fanatic a nazismului. Este un cerc vicios voit folosit de către autor care le suprapune cât poate de bine, folosind ca pârghie degenerarea rapidă a sistemului nervos al personajului principal, pentru a ne fi mai ușor să observăm că tiparul nu este deloc diferit. Epocile se amestecă, memoria se degradează și îi joacă feste, dar răul le supraviețuiește tuturor și își găsește întotdeauna un colțișor cald în care să dospească, chiar și atunci când din trecut nu mai rămâne nimic nici în propria minte, cineva, mai apropiat sau mai depărtat, duce povestea mai departe și inevitabil hrănește și rădăcina Răului. O nouă șansă, o nouă josnicie.
Ești purtat dintr-o epocă în alta, amestecate într-un mod înșelător, urmărești destinele unor personaje, unele tragice, altele abominabile, dar toate umbrite de prezența răului care, de la suferință personală până la durerea colectivă, își pune amprenta peste fiecare în parte și peste toate strânse laolaltă. Și realizezi cât suntem de mici și neimportanți, cât de repede se face târziu într-o viață și cât de ușor ne lăsăm pradă deziluziei, cu câtă nonșalanță renunțăm la principii și moralitate când avem o săgeată, o țintă și o misiune la care nu putem renunța.
Maidanul sincerității pare a fi locul în care problemele și semnele de întrebare duc veșnic o luptă. Într-o lume meschină, amăgitoare, crudă, plină de iluzii haotice și pofte nebune, adevărul este pus la zid de egoism și amăgire, de cupiditate și indiferență contemplativă. Dincolo de bine și rău urmărim o demonstrație a slăbiciunii umane, a ușurinței cu care ne putem rătăci și greși și a generozității cu care ne iertăm și ne trecem cu vederea scăpările, micile sau marile răutăți. Suntem capabili să le îmbrăcăm în pojghița mincinoasă a inocenței, a inconștienței, a unei idei abstracte care ne ucide umanitatea și empatia, dar care pentru noi o perioadă pare a fi imposibil de abandonat. Cât de buni avocați devenim și cât de bine pledăm când trebuie să ne justificăm prejudecățile, păcatele, lăcomia, cruzimea, greșelile, cât de viclean deformăm adevărul pentru a fi de partea noastră și pentru a ne susține materialismul și poftele. Cu câtă ușurință ignorăm grijile și urmările faptelor noastre, cât de ușor apelăm la raționamente false pentru a ne liniști conștiința. Cât de imprudent și superficial privim viața și cât de ușor preferăm să transferăm propria suferință asupra altora, mai ales a celor pe care susținem că-i iubim și cărora le dorim binele.
Răul este întotdeauna alegerea cuiva sau o serie întreagă de alegeri. Rădăcina acestuia poate fi găsită în copilăria individului, în păcatele părinților sau în moștenirea sa genetică sau nu poate fi găsită deloc în trecut, ci doar în inconștiența unei clipe. Adevărul pare atât de neajutorat și inocent în această luptă cu răul, care se întinde ca o plagă fără remedii. Adevărul cu o singură față și răul și ale sale o mie de măști în luptă „dreaptă”. Există bunătate în viclenie? Există inocență în spatele perfidiei? Ură, invidie, lăcomie, minciună, suspiciune, sete de putere, cruzime, răzbunare, cât din toate acestea ne condiționează viața și ne joacă pe degete conștiința?
Dezamăgire, așteptări înșelate, deziluzie, pierderea speranței, toate acestea se întorc împotriva ta, îți alimentează suspiciunile și izolarea, te obligă să te pedepsești, să-ți refuzi anumite plăceri doar pentru a te simți independent și necondiționat de alții, îți ucid entuziasmul, îți destabilizează adevăratele sentimente și te trec prin tortura îndoielii, îți declanșează pofte și pasiuni ridicole și absurde, dar și instinctul de a accede la o realitate superioară pe care să o delimitezi clar de material, dar fără de care e imposibil de atins.
Poate că nu este despre rău, ci despre imprevizibilitatea vieții, despre lumea asta mare care câteodată se face atât de mică încât încape în cutia unei viori, despre modul în care suntem purtați câteodată în direcții surprinzătoare spre care nu ne-am fi imaginat vreodată că ne vom îndrepta. Un melanj hipnotic, tulburător și impresionant de trecut și prezent, de mărturisiri odioase și iubiri nefericite, de întâmplări personale și evenimente abjecte ce au schimbat cursul istoriei, care se repetă necontrolat, spațiile se amestecă, epocile se suprapun, peșteri și mănăstiri, lagăre și amfiteatre, călugări și medici, sfinți și criminali prinși într-un labirint al răului ce șerpuiește la nesfârșit prins între corzile unei viori, imposibil de oprit, imposibil de rupt, căutând legenda și magia, dar folosind minciuna și extorcarea și delapidarea și furtul și crima.
Un băiat genial, un tată filozof și pasionat, o mamă preocupată de material, o iubită dispărută și basmul unei viori. Mărturisesc că e prea puțin spus deoarece este suma unei plaje largi de personaje fiecare cu tragedia lui individuală, fiecare adăugându-se la mozaicul crud și întunecat al unei lumi ce se clatină pe marginea unui întuneric abisal. Lorenzo Storioni din Cremona aduce la viață în secolul al 18-lea ceea ce va fi cunoscut sub numele de Vial și va purta pe strunele sale secole la rând violența și cruzimea lumii.
Sau poate ar trebui să încep cu un bătrân savant în lingvistică, cu o minte sclipitoare, pasionat de muzică și manuscrise vechi care pierde unul după altul toate lucrurile și ființele ce-au contat în viață…
Sau cel mai bine ar fi să mă opresc aici și să citiți voi cartea.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Jaume Cabre:
Mereu te opresti exact cand se face omul mai comod? Wishlist!!!