Llosa a urcat în ultimul timp în topul autorilor mei preferați. Conversație la Catedrală nu-i o carte ușor de citit, nici măcar nu compensează acest lucru cu o poveste frumoasă, dar în ciuda acestor lucruri, n-am putut-o lăsa din mână. Tot ceea ce ne este dezvăluit face parte dintr-o discuție dezlânată, cu fraze întortocheate și alambicate în care se amestecă gândurile mai multor persoane și întâmplări din mai multe perioade, o conversație între un negru vagabond, fugar și mort de foame, Ambrosio, și un răzvrătit provenit dintr-o familie înstărită, pe cale să-și piardă și ultima fărâmă de inocență și speranță, Santiago, amândoi pierduți în fumul țigărilor și în aburii alcoolului dintr-un birt mizerabil, în care cholos se mai opresc să-și tragă răsuflarea și să servească ceva înghițibil pe bani de nimic, că doar p-ăia îi au.
Cei doi evocă evenimentele marcante din propriile existențe, toate întâmplate în Lima, pe fondul unei situații politice și sociale dezastruoase din istoria statului Peru. În anii ’50, generalul Odria a luat puterea și a instaurat o dictatură militară, printr-o lovitură de stat care l-a dat jos pe președintele Bustamante. Urmează un deceniu de nedreptăți, crime, corupție, intrigi, sărăcie, violență, diferențe de clasă și discriminare, puterea comasându-se în mâinile câtorva privilegiați care au exploatat la maximum majoritatea populației.
Santiago, scârbit de afilierea politică a tatălui său, Don Fermin, se revoltă refuzând să susțină examene pentru a intra la Universitatea Catolică, universitate pentru copiii de bani gata și alege să urmeze cursurile Universității populare și de stat din San Marcos, la Litere și Drept, unde visa să se poată afilia comuniștilor, vrăjit de marxism. Deși represiunea dictatorului față de comuniști și alte mișcări politice era aprigă și acesta aproape exterminase orice altă rezistență, Santiago intră într-un grup clandestin, încântat de realismul socialist, dar influențat și de ceea ce se petrecea în Cuba. Această direcție este abandonată după puțin timp, când tânărul realizează că socialismul nu este răspunsul pentru salvarea țării. Asta nu înseamnă că a găsit o altă cale de urmat, ci pur și simplu a renunțat, s-a plafonat și și-a pierdut orice urmă de interes politic sau social. Este decepționat, dezamăgit și nesigur. Refuză apropierea de famile, se rupe total de ai lui, considerând că cerându-le ajutorul material și-ar pierde demnitatea. Alege să ducă o viață anosta, simplă, chiar mizeră, scriind articole slabe pentru un ziar și căsătorindu-se cu o femeie privită de cei din familia sa ca fiindu-i net inferioară.
De cealaltă parte a statutului social, dar și a mesei, Ambrosio, fostul șofer, și nu numai, al lui don Fermin evocă o lume a degradării, a imoralității și a lipsei de etică, în care cei bogați și albi pot fi scuzați și înțeleși, iar cholos doar abuzați și folosiți. Viciul și discriminarea sunt etichetele acestui deceniu. Don Fermin portretizează perfect tipologia oamenilor de la putere, diferența dintre aparență, masca afișată de prosperitate financiară, decență, demnitate și adevărul dedesubturilor, slăbiciunile imorale și meschine ale omului.
Este un portret caustic și deziluzionat făcut de autor țării natale, aflată sub dictatura severă a lui Odria, o poveste obscură și alambicată, populată de indivizi meschini din diverse categorii sociale, ce urmărește să scoată la lumină corupția și dezumanizarea ca urmare a acesteia.
Alte recenzii de la Mario Vargas Llosa:
Îl cheamă Santiago, nu Salvador.
Detalii, dar pentru linistea tuturor am modificat! Merci.