Poeții adevărați nu oferă cititorilor capodopere inestimabile, ci fărâme de suflet, înrourați stropi de trăire și vise care prind aripi odată cu fiecare vers. Poeții adevărați simt la intensitate maximă fiecare silabă a unui vers, brăzdând universuri care se intersectează cu alte universuri odată cu fiece poezie.
În volumul de poezie ”Dansând cu cerul”, apărut la Editura Genius, Lavinia Elena Niculicea împletește cu ajutorul sincerelor trăiri o cunună de îmbietoare lumină între telurice și ancestral. Uneori această cunună pare o șoaptă molcomă și mătăsoasă, alteori este un strigăt oclusiv, un fel de incisiv țipăt surd care mușcă din nemărginire.
Poezia Laviniei Elena Niculicea este incantație, imprecație și interogație, însă nu neapărat răzmeriță lăuntrică, ci mai degrabă un zbor în clepsidra clipei care atât de repede devine istorie.
Lavinia Elena Niculicea nu este o poetă a glodurilor și a brazdelor ce înmuguresc din lutul speranței și ale iluziilor, gândurile și visele ei sărutând, în marea lor majoritate, bolta templului celest, uneori în semn de recunoștință, alteori ca o broderie de nostalgii și vulcanice sentimente absconse.
Departe de a fi o poetă septentrională, sentimentalismul tânguitor are în versurile sale ceva din îndârjirea australă, meridională a latinismului extrovertit, păstrând totuși o anumită reținere, nicidecum reticentă, căci sufletul Laviniei Elena Niculicea își deschide larg porțile pentru a îmbrățișa albastrul.
În mod surprinzător, cel puțin pentru mine, nu cerul este laitmotivul creației poetice al autoarei, ci îngerii, care apar la mai tot pasul, iar atunci când nu apar în mod direct în vreo poezie, totuși simți tremurul convulsiv al aripilor acestor creaturi.
Odată cu fiece vers citit te aștepți ca ceva să explodeze în următorul vers, însă mult așteptata explozie este de fapt o implozie caracteristică sufletelor deprinse cu povara crucii purtată cu stoicism până la capăt.
În definitiv, Doamne, Dumnezeule, este atât de multă trăire intensă în poezia acestei ființe încât aproape că m-am identificat cu fiecare lacrimă, suspin sau surâs al speranței. În ciuda aparentului facilism al versificației care nu leagă punți între onirism și idealism, totuși intensitatea simțirii te mângâie în fiecare poezie de parcă s-ar hrăni ospitalitatea colilor cu spovedanii ce combină truismul și senzaționalul într-o firească acoladă a unui om care își potolește setea cu lumina și întunericul din dansul cerului.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Lavinia Elena Niculicea:
