ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
„Deci, acești demoni sunt idei, acea legiune de -isme care au venit în Rusia din Occident: idealism, raționalism, empirism, materialism, utilitarism, pozitivism, socialism, anarhism, nihilism și, subiacent de toate, ateismul.” Dostoievski, luând ca punct de plecare haosul politic din jurul său, construiește o poveste morală elaborată în care oamenii dintr-un oraș de provincie se întorc unul împotriva celuilalt pentru că sunt convinși de infailibilitatea ideilor lor. . Stepan Trofimovici, un gânditor amabil care nu face nimic pentru a-și transforma ideile liberale în acțiune, creează un monstru în elevul său, Nikolai Vsevolodovici Stavrogin, care ia la inimă învățământul părintelui său spiritual, alăturându-se unui cerc de alți nihiliști care vor justifica pe toți cei violenți, excesele de dragul ideilor lor. Stavroghin urmărește o „corupție sistematică a societății și a tuturor principiilor ei”, astfel încât, din distrugerea rezultată, să „ridică steagul rebeliunii”. O prefigurare înfricoșătoare a logicii staliniste. Dar, hai să luăm fiecare idee pe rând.
Sumbru, amuzant și frenetic, Demonii lui Fiodor Dostoievski este o imagine uimitor de exactă a posesiunii prin ideologie. Proza sa muşcătoare sfâşie numeroasele „isme” care bântuie lumea modernă. Cu toate acestea, în timp ce romanul este adesea prezentat ca o lucrare de profeție politică, politica poate fi cel mai puțin interesant lucru în această istorie. Autorul a intenționat doar să-i facă pe Demoni să fie o mică campanie împotriva nihilismului, dar complotul a fugit de el. Capodopera improvizată care a apărut în urma unei munci de trei ani, de compoziție dureroasă este pe cât de profundă, pe atât de tulburătoare.
Demonii s-au conturat ca răspuns la o crimă care a șocat Rusia în 1869. Romanul se concentrează pe formațiunea unei bande de conspiratori care îl țin țap ispășitor pe unul dintre ei, care este ucis cu sânge rece. Nici un rezumat nu poate transmite contextul confuz, care este plin de aspiranți radicali agitați ai fiecărei convingeri. Stepan Trofimovici, bătrânul liberal, își petrece zilele în reverii sentimentale asupra frăției omului, vărsând amarul în sticle de vin. Între timp, fiul său cinic și rebel, Piotr, răspândește zvonuri din confortul conacului guvernatorului. Studenți fără nume propovăduiesc revoluția, iar bărbații strigă prostii. Chiar și aristocrații orașului sunt intenționați să stea „pe partea dreaptă a istoriei”, chiar lângă anarhiști. Aceștia se luptă pentru preeminență în denunțarea vechii ordini, chiar dacă se bucură de bogăția unei moșteniri feudale. Singurul lucru care unește aceste personaje este importanța lor exagerată.
O mare parte din conținutul ideologic al Demonilor va fi necunoscut pentru cititori. Shatov, slavofilul rezident, susține o întoarcere la tradiția rusă, plimbându-se prin oraș în îmbrăcăminte etnică. Complotul se dezvăluie în umbra abolirii iobăgiei, care dă crezare unor programe politice și sociale ciudate. Cu toate acestea, multe personaje sfidează clasificarea. Când Kirillov justifică sinuciderea declarând: „Nu există Dumnezeu – Eu sunt Dumnezeu”, nu este deloc clar că este nebun. La fel ca în mare parte din lucrările lui Dostoievski, cele mai lucide voci din Demoni se clatină pe marginea lucidității. Polifonia care rezultă din dialogul lor fără sfârșit este o încurcătură genială.
Radicalii demonilor caută dreptate în mijlocul cicatricilor deschise, ale opresiunii și ale înapoierii din Rusia țaristă. Revoluția iminentă nu poate fi respinsă cu mâna. Cu toate acestea, oricât ar încerca, fiecare rebel este sortit să repete greșelile adversarilor. Este grăitor faptul că Dostoievski îl alege pe cel mai important filozof al romanului, Shigaliov, pentru a articula paradoxul în timp ce el proclamă: „concluzia mea contrazice direct ideea originală de la care plec. Plecând de la libertate nelimitată, închei cu despotism nelimitat.” Aceeași ironie întunecată se află în centrul ideologiilor care au divizat societățile moderne în cei 150 de ani de când a fost scris „Demonii”.
De aceea, ar fi o greșeală să citești cartea ca pe un text politic. Dacă ar fi doar politic, nu ar avea nimic de spus despre o Rusie pe care autorul ei nu și-ar putea-o imagina. Așa cum este, revoluționarii agitați ai lui Dostoievski nu sunt caricaturi ale sistemelor de credințe arhaice – ei întruchipează însăși structura conflictului uman. Ca niște boxeri în ring, rebelii săi oglindesc tiranii lor, abătându-se și țesând în timp ce se luptă pentru același premiu. Haosul.
Fiecare personaj este convins de unicitatea cauzei sale, dar diferențele se estompează sub un val de lovituri simetrice. Ambele părți rămân oarbe la această similitudine, pe măsură ce lupta lor se intensifică. Confuzia devine curând insurmontabilă. Când fiecare atacă pentru a pune capăt violenței, cine are dreptate? Dorința serioasă de a vedea dreptatea făcută nu duce decât la haos.
Până la urmă, nimeni nu poate distinge între ceea ce Abraham Lincoln numește „îngerii mai buni ai naturii noastre” și contrariile lor. Pe măsură ce incertitudinea se adâncește, triburi se formează în jurul viziunilor comune ale adevărului. Terenul comun se erodează și discursul se fragmentează în atâtea camere de ecou: cei posedați, vorbind singuri. Este remarcabil că Dostoievski a reușit să descopere dinamica care a creat știrile false cu atâta timp în urmă. El a înțeles și pericolele ei. Ordinea socială se bazează pe o credință comună cu privire la utilizarea legitimă a forței, dar un acord este evaziv într-o lume a lui Shigaliov.
Deși puținul din Demoni este simplu, Dostoievski este clar despre sursa finală a acestei confuzii metafizice în scrisorile sale. El scrie despre „tinerii care au pierdut contactul cu realitatea”, prin „negarea nu a lui Dumnezeu, ci a sensului creației Sale”. În anii 1870 era deja obișnuit ca intelectualii să vadă respingerea tuturor tradițiilor și adevărurilor generațiilor anterioare ca pe o formă de datorie, o precondiție necesară pentru crearea unei ordini cu adevărat raționale. Singura modalitate de a transcende catastrofele istoriei, din acest motiv, este să stai în afara moștenirii sale, a instituțiilor care servesc atât de des ca instrumente de oprimare.
Negarea sensului creației nu-l lasă pe om cu o tablă goală pe care să construiască o societate ideală. Creează o rană deschisă. Aici intră demonii ideologiei politice pentru a transforma urmărirea directă a dreptății într-un motor al opresiunii. În plus, există puține indicii că rana s-a vindecat. Eroul literaturii moderne nu mai este rebelul, pentru că nu mai există nicio tradiție autoritară împotriva căreia să se răzvrătească. În schimb, străinul, individul complet autonom este cel care trebuie să creeze cumva o ordine morală din nou.
Această ultimă iterație a călătoriei eroului simbolizează dubla legătură – două comenzi contradictorii, care echivalează cu o comandă de a face imposibilul. Demonii surprinde această problemă în figura lui Nikolai Stavrogin, în jurul căruia orbitează frenetic personajele periferice ale romanului. Stavrogin se numără printre cele mai intenționate și carismatice nume din opera lui Dostoievski; mari așteptări îi urmează fiecare mișcare. După ce și-a îndeplinit datoria și a respins obiceiurile aristocratice ale zilei sale, Stavrogin își petrece zilele căutând ceva, orice, care să le ia locul. Un angajament religios față de autonomie îl leagă din ce în ce mai aproape de ideile la modă ale timpului său.
Dostoievski nu era străin de această capcană. În tinerețe, a căzut sub stăpânirea unui radical carismatic, iar debutul său, „Oameni sărmani”, este privit oarecum ca o șapă liberală. Unii îl consideră primul „roman social” al Rusiei. „Demonii” poartă astfel semnele confruntării autorului său cu fervoarea revoluționară a unui secol tulburat. Satira muşcătoare a lui Dostoievski nu poate ascunde faptul că şi el s-a numărat cândva printre posedaţi.
Poate de aceea, acest roman rămâne relevant la mai bine de un secol după ce a fost scris. „Demonii” invită cititorii la o simfonie melancolică de auto-reflecție. Ar fi o greșeală să tragem concluzia că Dostoievski are soluția la oricare dintre problemele cu care se confruntă o lume din ce în ce mai divizată. Cu toate acestea, pe măsură ce dialogurile sale furioase dezvăluie adevărata formă a spiritului vremurilor, devine mult mai ușor să-l alungi.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Feodor Dostoievski:
