Gabriel Liiceanu prezintă 156 de pagini de istorie a urii, începând cu ura lui Cain şi terminând cu aşa-zisă ,,ura de clasă” a lui Ceauşescu.
Pentru mine, Despre ură a marcat reîntregirea conştiinţei de la şfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.
,,Căci cel ce îţi face răul din ură te zgârie pe tine, dar se sfâşie pe el.”
Cartea defineşte ura, pe cel uât şi urâtorul din punctul de vedere al autorului, care îşi susţine ideile cu ajutorul nenumăratelor referinţe din tratate celebre.
Inspiraţia lui Gabriel Liiceanu începe cu cartea lui Ortega şi Gasset, continuând cu Platon şi Julien Benda şi se termină cu Marx.
Paginile reconstituie formarea invidiei şi implicit al urii şi o aduce până în prezent, localizând-o, spre final, în România.
Ura constituie cauza principală a politicii statelor comuniste, după cum însuşi autorul explică.
,,[…] nici Cain şi nici urmaşii săi nu mai pot vedea faţa lui Dumnezeu decât cu preţul morţii.”
Despre ură invocă atât Biblia, prima ură şi prima crimă săvârşită din invidie cât şi pedeapsa pentru aceasta. Ura degenerează într-atât încă unii dintre cei care urăsc şi săvârşesc crime din ură să fie consideraţi eroi.
Istoria urii este exemplificată de la cea necultivată până la cea intelectuală.
În cadrul romului lui Gabriel Liiceanu explicaţia revoluţiei din Rusia şi a planului lui Lenin constituie puncte de reper pentru cititor.
Ultimul capitol este consacrat încercării de a desluşii istoria comunistă a României, pagini în care aceasta este pusă pe primul loc.
De asemenea, este urmărită aşa-zisa ,,metamorfoză” a urii, de la ura primitivă, nativă până la ura organizată, moment în care îţi planifici acţiunile pentru a răni adevresarul.
Trecând prin toată cartea, citatul meu preferat rămâne:
,,Dumnezeu îţi poate da un semnal, te poate pedepsi pentru un păcat sau altul, îţi poate trimite o ciumă sau un război, de pildă, dar acestea încep şi sfârşesc.”
Alte recenzii de la Gabriel Liiceanu:
