Am dormit repede azi-noapte și am terminat Din cer au căzut trei mere. N-am terminat-o că n-am avut somn, nu m-a lăsat s-o pun jos. Chiar e balsam pentru suflet și cred, chiar dacă traducerea este ireproșabilă, că citită în rusă este magnifică. M-a dus cu gândul la Zuleiha, la stoicismul și bunătatea ei, la lumea ei ce stă să se prăbușească, dar la care ea refuză să renunțe. E o carte care în ciuda durerii pe care o etalează, spală sufletul de tristețe și te poartă într-o lume arhaică de basm în care mitul și realitatea se împletesc într-un mod care nu poate fi pus la îndoială nici de cei mai sceptici dintre sceptici.
O lume în care străvechile tradiții erau respectate cu sfințenie, în care superstițiile aveau ultimul cuvânt în luarea deciziilor, o lume în care o faptă bună putea să șteargă o viață de urât, iar morții continuau să-și ducă existența fantomatică pe verandele unde-și trăiseră viața. O lume în care noaptea face vrăji pentru a da putere sufletului omenesc, o lume în care trădarea și generozitatea merg la braț pe ulițe. O lume care îți demonstrează că viața întotdeauna găsește o cale.
Când am citit sinopsisul de pe ultima copertă, scris impecabil pentru a păstra misterul și a nu-ți strica bucuria descoperirii acestuia, nu m-am gândit ce ar putea să însemne viața pentru Anatolia. Pentru că m-am gândit doar la Anatolia, nu la satul ăsta rupt de lume care parcă trage să moară ca un om bătrân care a trăit prea mult și a suferit tot ce se putea suferi. Am gândit greșit când am scos-o pe Anatolia din contextul lumii ei, pentru că de fapt asta este toată ideea cărții. Apartenența la un tot, la o comunitate, la o familie, la un pământ pe care D-zeu nu ți l-a dat să-l stăpânești, ți l-a dat ca să ai pe ce să calci și să te bucuri de tot ce-ți oferă. Aspru și arid câteodată, dar roditor și fremătând de viață de cele mai multe ori.
Tipologiile personajelor îți rup sufletul prin simplitate și căldură. Oameni cu inima atât de mare că le cocoșează spatele. Oameni care văd cum rămân cu fiecare zi tot mai puțini și care reușesc să se bucure de miracolul vieții ca niște copii în ciuda ridurilor și a durerilor de șale, oameni pe care apropierea morții nu-i sperie, îi sperie mai tare să nu dea greș în ultima sarcină pe care D-zeu le-a trimis-o. Pentru că moștenirea trebuie să meargă mai departe, chiar dacă ei vor dispărea unul după altul.
Oameni simpli, fără educație, cu mâini aspre și bătătorite, cu suflete zdrobite de pierderi și durere, care te pot învăța ce-i tandrețea și cum poate vindeca dragostea. Oameni învățați de mici să nu aștepte ajutor și să nu-i deranjeze pe alții cu problemele lor. Oameni pentru care o mână întinsă e un miracol, un lucru inexplicabil și de neînțeles. Oameni care după ce și-au îngropat părinții, frații și copiii au găsit și altceva pentru care să trăiască. Dar mai ales oameni care au învățat, murind puțin în fiecare zi, cum să supraviețuiască unui destin aspru și crud și, deși au trăit timpuri de foamete, război și greutăți, și-au păstrat blândețea și gingășia și nu s-au îndoit că lumea e minunată și fără cusur ca un prunc spălat și hrănit după un somn lung.
Și să nu uit, vă sfătuiesc să citiți cartea asta cu burta plină, o să suferiți oricum și o să vă lase gura apă la toate minunățiile de bucate pe care le gătesc femeile astea simple, fără mixere și roboți de bucătărie, în jar și pe plite cu foc de lemne, în căldări sau ceaune pe care după ce le golesc de dulcețuri și siropuri și compoturi și alte delicii, le freacă până lucesc de-ți iau ochii și le mută în mica capelă a satului, din ce în ce mai rar e adevărat, atunci când are loc câte un botez.
O scriitură magică, dureroasă și simplă ca viața, un sat ce se stinge pe o culme stâncoasă, rupt de restul lumii, câțiva bătrâni ce se încăpățânează să trăiască și, peste toate, mai mult rele decât bune, speranța că viața abia a început. Și dacă citiți o să aflați și pentru cine au căzut cele trei mere din cer. S-ar putea chiar ca unul să fie pentru voi.
dăm fuga înapoi – fiice și fii rătăcitori – sărind și țopăind, cu inima gonind nebunește
acolo unde nu mai e nimeni de mult…
cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte.
Alte recenzii de la Narine Abgarian:
