Sunt mai bine de două decenii de când Dinți albi a fost pentru prima dată publicată și a constituit debutul în ficțiune pentru Zadie Smith. Între timp a fost tradusă în multe limbi, publicată în multe țări și premiată de nenumărate ori. Personal, după această a doua lectură a unei cărți scrisă de Smith mă declar iremediabil cucerită de ea și aștept cu interes și alte traduceri pe piața noastră de carte deoarece nu mă pot decide care mi-a plăcut mai mult: Impostorul, care expune un caz celebru din secolul al XIX-lea despre o presupusă uzurpare a identității moștenitorului unui titlu de baronet și a unei mari moșii și care m-a cucerit cu modul în care au fost construite personajele, stilul lejer, umorul prezent la fiecare rând, cu accentul pus pe tendințele epocii, pe teme delicate ca sclavia, cruzimea, aboliționismul, adevărul și identitatea (despre care v-am povestit pe larg aici) sau Dinți albi (despre care o să vă povestesc acum).
Ceea ce rămâne inconfundabil la stilul lui Smith este umorul și aciditatea, modul în care reușește să expună problemele fără să devină militaristă, fără să cadă în extrema radicală, fără să-ți accelereze pulsul și declanșeze nervozitatea sau frustrarea, fără să ațâțe spiritele și așa încinse, ba chiar provocându-te să razi cu toți dinții.
Scena poveștii este contemporană, o Anglie modernă, în care laptele și mierea n-au canal de distribuție pentru cartierele locuite de imigranți, iar generațiile (mai noi și mai vechi de imigranți) se ciocnesc și se confruntă cu diferende și schimbări de mentalitate în ceea ce privește rasa, etnia sau religia. În centrul poveștii se află prietenia dintre doi oameni complet diferiți: Archie Jones și Samad Iqbal, amândoi veterani ai Celui De-al Doilea Război Mondial (unde s-au și cunoscut), ce provin din culturi și etnii diferite. Zadie ne oferă cu entuziasm debordant un adevărat vernisaj ce pune accent în detaliu pe viața socială, tendințe, mentalitate, ideologie și influențe ale anilor 80. Modul în care este construită scena socială dă dovadă de multă nostalgie și atenție și vorbește despre schimbarea radicală intervenită în viața primei generații de imigranți, dar nu numai. Veniți din Bangladesh sau Caraibe, analfabeți, primitivi, sălbatici, complet neemancipati, dar mai ales înspăimântați, aceștia luptă cu îndârjire să se adapteze într- o societate nouă care în cele mai multe cazuri îi lasă perplecși și pe care mai niciodată nu reușesc s-o înțeleagă. Următoarei generații îi este imposibil să facă abstracție de trecut, de rădăcini, de origini deoarece oricât ar încercă să-l uite și să-l dea la o parte nu reușesc din cauza părinților care trăiesc în trecut, care se simt mult mai bine gândindu-se la locurile în care s-au născut decât la cele în care trăiesc în prezent; cu toate că au trăit deja mai mult aici decât acolo se agăță cu disperare de rădăcini și tradiții.
Este o poveste despre neînțelegerile generate de diferențele dintre generații, despre schimbarea mentalității, despre renunțarea la tradiții, despre emancipare și nostalgie, despre pierdere și apartenență, despre inadaptare și discriminare. Cu toate că este povestea tristă a câtorva generații de imigranți, Zadie își bate joc cu nonșalanță de toate religiile, de toate convingerile, ia în pleasnă politica și organizarea socială, nu uită și nu iartă niciun sector: educație, politică, biserică, media, birocrație, etc. Nu o face cu răutate, din contră. O face cu simț civic, convinsă că trage un semnal de alarmă. Nu transmite ură, nu încriminează mentalitatea greșită a epocii, nu militează contra lor, ci le expune astfel încât să pară ridicole și inutile, deci mai bine de ignorat decât de cultivat. Nu susține violența, susține ironia și sarcasmul. Smith ia rasismul și habotnicia la mișto, le tăvale prin câteva straturi de glume fără perdea, de șantier și apoi le pune să joace pe scena teatrului din sat (reprezentată aici de tejgheaua unei cârciumi, de fapt). Rezultatul este incredibil de verosimil și realist. Ignoranța și discriminarea (de rasă, de gen sau de oricare ar fi ea) sunt încă probleme actuale și în 2024, iar în anii 80 provocau oceane de neînțelegeri și erau de multe ori subiecte tabu ce nici măcar nu permiteau să fie dezbătute, darămite criticate. Erau la fel de corecte și acceptate ca legislația. Dar, în ciuda acestor probleme, mai este ceva evident în această carte: că schimbarea se produce atunci când trebuie, că (uneori pe fugă, uneori lent ca melcul) lucrurile se metamorfozează, că există și clipa și anul și ambele vin cu transformări. Umanitatea crește și învață din greșeli, se adaptează, știe să fie tolerantă și reușește să demonstreze că este caracterizată înainte de orice de empatie.
Archie este alb, Samad este bengalez și în momentul în care cei doi se întâlnesc în Război pentru prima oară, soția promisă lui Samad nici nu se născuse încă. După mulți ani, când acesta se căsătorește cu cea promisă (născută și crescută între timp), Archie (divorțat deja) se căsătorește pentru a doua oară cu o jamaicană (a doua generație de imigranți) mult mai tânără ca el. Deși bărbații nu mai sunt la prima tinerețe (din contră), ambele cupluri devin părinți: Irie este fiica lui Archie, iar Samad devine tată de gemeni – Millat și Magid. Smith urmărește destinele a trei (chiar patru) generații ale acestor familii, poveștile par mai bine de jumătate de carte disparate și întâmplătoare, fiecare personaj pare a avea propriul drum, unele dintre ele neajungând niciodată să se intersecteze, cu toate acestea fiecare personaj portretizează viața de imigrant în Londra acelor ani (indieni, pakistanezi, jamaicani, irlandezi). Singurul lucru la care mi-aș fi dorit ca Smith să nu exagereze este caracterul personajelor, cărora li se atribuie numai trăsături negative și sunt prezentate pe un ton sarcastic și șmecheresc. Este o carte în care fiecare personaj definește un antierou și fiecare defect este ironizat și accentuat la maximum. Cu toate acestea, cu toate aspectele lor negative și demne de dispreț, personajele sunt amuzante, nu ajungi să empatizezi cu ele, dar prin acțiunile lor stupide și inutile îți aduc zâmbetul pe buze. Personal, familia Chalfen (părinții, în special) m-a călcat pe nervi chiar dacă știu că este construită pe stil pamfletăresc. Recomand cu încredere cărțile lui Smith!
…when the male organ of a man stands erect, two thirds of his intellect goes away,’ said the Alim, shaking his head. ‘And one third of his religion…
Alte recenzii de la Zadie Smith:
