Dacă ambientul unei cărți este reprezentat de epoca victoriană asta n-ar trebui să însemne decât că povestea are potențial și un avantaj clar mai ales dacă în centrul narațiunii este o femeie care ne oferă propria perspectivă a evenimentelor. În baza acestor considerente, subiective e adevărat, Impostorul avea toate șansele să fie o lectură pe gustul meu. Și nu m-a dezamăgit deloc. Din contră, sunt încântată. Cred că feministele se vor bucura să o cunoască pe Eliza Touchet, prea înaltă, prea cinică, prea libertină, prea inteligentă pentru epoca în care trăiește. Scoțiancă, văduvă, catolică, bisexuală, liberală, sceptică, aboliționistă, Eliza este verișoara prin alianță a nuvelistului William Ainsworth, trăiește în casa acestuia de 30 de ani și este responsabilă de buna orânduire a treburilor domestice. O menajeră cu multiple responsabilități care câteodată are impresia că îi blochează libertatea de mișcare și gândire. O slujbă neplătită la care n-ar renunța pentru nimic în lume. Eliza îi iubește pe membrii familiei Ainsworth, de la cel mai mic până la cel mai mare, pe unii ca o mamă, o soră, o mătușă, pe alții ca o amantă, o iubită, o soție, și câteodată pe toți la grămadă ca o Scorpie. Mi-a plăcut tare mult Eliza datorită agerimii și modului de a privi și judeca lucrurile, pentru sinceritatea gândurilor, pentru modul în care reușește să iasă din cutie, în ciuda statutului pe care societatea i-l impune. E teribilă Eliza, este un oponent atent la detalii, cu limba ascuțită, cu puncte de vedere decente și profunde care poate câștiga confruntări cu cei mai abili, culți, educați și buni oratori bărbați din clasa privilegiată. Este o femeie pe care este bine să n-o provoci.
Capitolele ne poartă din trecut în prezent acoperind o perioadă de mai bine de treizeci de ani. De la stabilirea Elizei în casa scriitorului, în perioada când prima lui soție, Fanny, încă era în viață și până la moartea scriitorului, a fost prezentă la toate evenimentele importante din viața lui William și a fetelor sale.
Celălalt personaj interesant al cărții nu este, așa cum ne-am fi așteptat, cel care dă titlul cărții (sau Pretendentul cum este deseori amintit) ci omul care a ales să-l susțină necondiționat pe acesta în fața legii și a publicului. Omul care garantează pentru Pretendent, omul care a declarat sub jurământ că îl cunoaște din adolescență, omul care îi rămâne alături în ciuda tuturor dovezilor ce îi subminează pretinsa identitate. Andrew Bogle, un negru eliberat, calm, modest, un bătrân cinstit, care reușește să îi atragă atenția Elizei și să-i câștige admirația și respectul prin conduită, prestanță și stoicism de la prima vedere. Mai târziu îi va câștiga și inima prin povestea lui de viață.
În centrul cărții stă un caz celebru din secolul al XIX-lea despre o presupusă uzurpare a identității moștenitorului unui titlu de baronet și a unei mari moșii. Familia Tichborne figura de secole drept una dintre cele mai proeminente familii romano-catolice din Anglia, deținătoare de pământuri și case. La moartea lui Sir James Tichborne, fiul cel mare al acestuia, Roger, declarat mort în 1854 ca urmare a scufundării navei Bella la bordul căreia se afla pentru a inteprinde o călătorie în Brazilia, reapare în Australia, revendicând titlul și moștenirea. Andrew Bogle care se afla în Australia la acea dată îi susține povestea, declarând că-l recunoaște ca fiind nepotul fostului său stăpân, Sir Edward Doughty Tichborne. Dar în ciuda declarațiilor vehemente ale Pretendentului au apărut multe dovezi și mulți martori care îl identificau ca fiind fiul unui măcelar londonez, Orton. Procesul intentat de familia Tichborne Pretendentului, cel mai lung înregistrat în Anglia până la acea dată, cu o durată de 188 de zile, este urmărit atent de Eliza și noua tânără doamnă Ainsworth, Sarah, chiar din sala de judecată. Avocații au adus un număr imens de martori printre care s-a numărat și negrul Bogle a cărui conduită a impresionat-o atât de tare pe Eliza încât a insistat să aibă cu acesta o discuție tete-a tete în timpul căreia află povestea impresionantă de viață a fostului sclav.
Bogle a susținut până la finalul vieții că Pretendentul era cine spunea că e, în ciuda deciziei juriului. Nu s-a aflat niciodată dacă a fost corupt cu bani, dacă a fost o conspirație la care a luat parte voit pentru a se răzbuna, dacă a fost păcălit sau dacă chiar era convins de identitatea omului.
Mi-a plăcut foarte mult modul în care autoarea a construit personajele, stilul lejer, umorul prezent la fiecare rând. Este o poveste despre tendințele epocii, despre sclavie, cruzime, aboliționism, adevăr, drepturi și identitate. Este o poveste ce pune pe tapet subiecte tabu de la acea vreme și modul în care societatea civilizată se amăgea să creadă că sclavia și comerțul cu sclavi au fost abolite. Rebeliunile sclavilor ajunși la capătul răbdării sub exploatarea colonială și represaliile stăpânilor de plantații susținuți de autorități sunt ignorate de marea majoritate a insularilor care trăiesc peste ocean. Eliza nu este una dintre ei, dar vărul ei, scriitorul, pare un copil credul, iar poveștile pe care le scrie ajung să o dezguste și scandalizeze pe Eliza și să o facă să-și ridice semne de întrebare în ceea ce privește talentul lui. Fiind prezentă la întâlnirile literare organizate în casa vărului său în calitate de gazdă, Eliza este la curent cu tendințele londoneze și cu scriitorii în vogă. Ea însăși cochetează cu scrisul, dar pe ascuns. Este de asemenea o cititoare pasionată, un observator fin și un critic dur. Discuțiile avute de scriitor cu prietenii săi (Dickens, William Thackeray, etc) o fac să-i clocotească sângele în vine din cauza iresponsabilității, ipocriziei sau indolenței de care dau dovadă.
Este o poveste despre adevăr și modul în care poate fi distorsionat, cosmetizat, denaturat în funcție de cel care prezintă faptele. Este o poveste care merită citită.
Alte recenzii de la Zadie Smith:
