Toate lucrurile se schimbă, nimic nu moare. Spiritul cutreieră uneori aici, uneori acolo și ocupă orice trup voiește…Căci ceea ce a existat odată nu mai este, iar ceea ce nu a existat, urmează să fie, astfel se învârte iar întreaga roată a transformării. Ovidiu-Metamorfoze.
O să precizez de la început că nu sunt amatoare de basme pentru adulți. Cred că una dintre puținele scrieri contemporane de reinterpretare a unui mit popular care mi-a plăcut este Ursul și privighetoarea care într-adevăr are forța de a-ți capta interesul total și care merită recomandată (în engleză de preferat, având în vedere traducerea în română). În rest, doar mitologia m-ar putea fascina. Nu este cazul aici.
În Dulcea poveste a tristului elefant, tristețea este amestecată cu puțină fericire și virtutea cu un pic de viciu. Eroul nostru sondează profunzimile de dincolo de adâncimea misterului ființei sale cu scopul de a înțelege, de a risipi întunericul ce domnește asupra provenienței firii sale. Pentru el, procesul de creație (gătitul) este modul de a evolua, de a se instrui, de a socializa, de a mângâia, de a-și găsi locul în lume. Roro nu este un personaj expansiv, singurul lucru care îl poate scoate din ritmul lui domol de „elefant” este modelarea și frământarea minunățiilor lui din zahăr și prin dispariția lor (îngurgitate sau luate de vânt), se pune accent pe vremelnicie, pe lucrurile trecătoare. Creațiile lui dulci nu sunt veșnice, dar inspiră în oameni sentimente și emoții de excepție. Până la urmă viața lui Roro se conectează cu multe personaje istorice reale sau fantastice, iar cele reale sunt personalități marcante, vizionari, oameni care și-au depășit timpul în care s-au născut: mama lui Kepler, pictorul Arcimboldo, prințul Rudolf, principesa Austriei, etc. Și cu toate acestea întâlnirea lui Roro cu aceștia nu lasă urme vizibile, poate doar în psihologia și mintea personajelor. (ceea ce este discutabil)
Destinul lui se întâmplă pentru că este provocat. Este provocat de atingerea unei trompe și de sărutul focului, de pasiunea mamei și de imposibilitatea de a se integra. El caută ceva, cumva, undeva. Își caută locul în lume (în asta sau în alta, e mai puțin important), importantă este determinarea lui în ciuda greutății de a călători. Orice lucru se obține inevitabil cu multă durere, el este conștient, dar dispus să încerce. Sunt de admirat ambiția și perseverența lui. Roro este simbolul existenței dificile. Este povestea naivă prin excelență deoarece eroul nostru nu are în structura lui efectul dublu al binelui și răului. El este „monovalent”, dacă pot spune așa. Răul nu îl tentează nici măcar o dată în toată călătoria în ciuda tuturor lucrurilor pe care este obligat să le suporte de la ceilalți. De fapt, în poveste, rolul antagonistului, al reprezentantului răului nu este atribuit unui personaj anume ci apar din când în când reprezentări fugare și lipsite de putere ale acestuia. Cred că asta mi-a lipsit cel mai mult.
Lumea imaginată este în mare parte plină de viziuni și personaje profetice pentru eroul nostru. Agonia lui este întreruptă de apariția acestor personaje care îi abat, pentru o perioadă, gândurile de la călătorie. Rudolf, Feliz, Katherine, Melinda, Arcimboldo, Anna. Dar tema principală a poveștii este copilăria în exil și întoarcerea acasă. Există tiparul eroului persecutat, dezavantajat de aspect în cazul nostru. Exilul este primul pas al aventurii. Este perioada lui de obscuritate, plină de pericole și provocări care îl aruncă în propriile profunzimile și îl obligă să-și folosească darul de a coace prăjituri, singurul lui atu, pe care se sprijină cu dibăcie, inocență și gingășie pentru a supraviețui. Întoarcerea aduce și momentul de haos când este victima incidentului de pe plajă, dar și recunoașterea (regăsirea). Dar el alege calea fără întoarcere, sufletul lui a obosit sau s-a dizolvat deja într-un ocean de fericire deoarece are nevoie de atât de puțin pentru a fi fericit (ajungerea Annei la Lisabona). Autoarea a încercat să polarizeze povestea în forma duală masculin-feminin, dar lăsându-ne promisiunea unei finalități în altă poveste nescrisă, de pe un alt tărâm. Asta dacă privim moartea ca pe o poartă spre acel loc în care eroii noștri vor avea libertatea de decizie și alegere, unde se vor putea regăsi fără sacrificii și prejudecăți. (regăsirea este evidentă din această poveste)
Și totuși, măcar o atingere înainte ar fi meritat, zic eu. Una purificatoare ca cea a Melindei, nu definitivă, putea fi și efemeră (am așteptat-o recunosc toată cartea, dar n-am primit-o). Roro renunță la tărâmul formelor și alege tăcerea și uitarea. Este împăcat (de fapt, aceasta este starea lui naturală). Și-a amânat moartea cât de mult a putut. N-a mai rămas nimic de aflat, nimic de colindat, nimic de copt. A ajuns acasă. Este o poveste frumoasă prin inocența și puritatea personajului principal, prin lipsa lui de așteptări și pretenții de la ceilalți, prin cruzimea prejudecăților determinate de aspectul lui fizic. Un personaj paradoxal, sublim și derutant în același timp, fascinant pentru unii și înspăimântător pentru alții, care prin comparație cu micile noastre povești de succes ne face demni de milă.
E imposibil să vorbesc despre cartea aceasta fără să menționez Călătoria elefantului și pe Saramago deoarece călătoria lui Roro este strâns legată de cea a lui Solomon. Poate că Adamek n-a încercat o continuare a poveștii lui Solomon, dar inspirația e clară. Aș fi curioasă să citesc și altă carte a autoarei deoarece aici stilul mi s-a părut că încearcă să se pliezea pe scrierea lui Saramago (frazare, densitate, punctuație, intervenție directă în poveste). Dar în timp ce Saramago are o scriere electrizantă prin ironia fină, prin modul direct și critic, prin speculațiile psihologice, Adamek apelează la duioșie, scrierea ei mângâie și încălzește sufletul parcă încercând să aducă un val de alinare peste tristețea poveștii. Ceea ce mi s-a părut că i-a scăpat din mână a fost densitatea frazelor pe care Saramago știe s-o taie. În îngrămădeala de cuvinte a frazelor lui sunt aruncate pentru a rezuma și degaja textul formule gazetărești. Adamek în schimb ne sufocă cu metafore, epitete, floricele, ca și cum fascinația lui Roro pentru dantelării de zahăr s-a luat și la ea, dar pentru cuvinte. Și bineînțeles că diferența între cele două este elemenul fantastic, care la Saramago poate fi considerat doar ieșit din comun, dar absolut real, pe când la Adamek nu. Pentru mine, Călătoria elefantului a fost un atac la religie, elefantul fiind folosit ca instrument pentru manipularea mulțimii, un instrument nevinovat și inocent, dar coordonat de cornacul său, personajul coruptibil și mai puțin inocent care își urmează interesul și confortul propriu, iar scena medievală a lui Saramago mi-a plăcut mai mult deoarece la Adamek am simțit o ruptură între realitatea istorică și personaj.
Alte recenzii de la Diana Adamek:
deja mi s-a trezit interesul pentru aceasta carte interesanta.