Eu sunt 70072 este una dintre multele povești nonficționale ale Holocaustului. O altă versiune a unei pete morbide din istoria omenirii, o nouă poveste de viață al unui supraviețuitor al celei mai negre perioade ale omenirii. Lidia Maksymowicz cu ajutorul lui Paolo Rodari își istorisește trăirile din perioada Holocaustului, pe vremea când era cobai la Auschwitz-Birkenau și mai apoi când a simțit aerul libertății.
Luda, cum este alintată, Boczarowa a pășit în lume luptând pentru supraviețuire. După ce și-a construit primele amintiri prin păduri unde se ascundea împreună cu părinții și bunicii săi, la nici trei ani avea să își continue crearea amintirilor ca și cobai al lui Mengele, la Auschwitz-Birkenau. Deși la origine din Belarus, familia Ludei ajunge evreiască prin asociere astfel încât, lupta pentru supraviețuire și ura semenilor, îi unesc și îi înfrățesc.
La nici trei ani, Luda nu se joacă cu păpușile ci cu supraviețuirea. În loc de bomboane primește ocazional ceapă adusă pe ascuns de mama sa ce nu evită în a-și risca viața pentru a se asigura că a sa fiică supraviețuiește unei noi zile în iadul nemțesc. Supusă experimentelor medicale ale lui Mengele, Luda reușește să se țină în viață în cele cincisprezece luni de captivitate. Însă, pe când libertatea se apropia, destinul o separă de mama sa, ce este mutată într-un alt lagăr.
Astfel ajunge Luda să se numească Lidia Maksymowicz și să fie adoptată de o familie de polonezi, gustând nu numai libertatea dar și obligație uitării trecutului pentru o altă viață și o altă familie. Dar poate Luda uita ororile prin care a trecut la o vârstă așa de fragedă sau să-și uite tânăra mamă care a luptat nu numai să o țină în viață dar și să se asigure că nu uită cine este și de unde vine?
Prezentul fără trecut e doar o pojghiță. Se sfărâmă într-o clipită și rămân doar bucățele.
Eu sunt 70072 este o poveste dramatică despre pierderea rădăcinilor și lupta între trecut și prezent. O viață distrusă, supusă la adoptarea unei alte identități și încercarea de a-ți face un alt rost în timp ce duci dorul familiei pierdute. Și, deși după optsprezece ani, trecutul se întoarce, mai poți reveni la vechea familie și să o iei de la capăt sau alegi să rămâi cu prezentul și familia ce te-a adoptat?
Holocaustul nu este doar despre moarte ci și despre ruperea unui suflet supus să se întrebe ce s-a ales cu familia sa ca mai apoi, dacă este norocos, să se vadă nevoit să aleagă dintre familia construită după tragedie și cea nativă. Nu este de ajuns că ți s-a fracturat spiritul, în timp ți se fracturează și sufletul cu greu păstrat în mijlocul ororilor.
Alte recenzii de la Lidia Maksymowicz:
