Când auzi termenul lagăr de muncă mintea îți zboară cu vreo 70-80 de ani în urmă. E mai mult vorba de un exercițiu de imaginație, de secvențe din filme, de povești spuse de bunici, informații din cărți sau auzite poate la școală, pe acasă sau eu știu, chestii îngrozitoare firește, dar care țin de altă lume. Una demult apusă. Ceva ce simți că nu te amenință personal. Dar te înșeli…totul se întâmplă acum, în prezent, în fața întregii lumi, iar negarea făptașilor este sfidare fără drept de apel.
Cunoșteam situația din Coreea de Nord, dar nu detaliată. Evident am auzit de un dictator abominabil, de cultul personalității sale și de armele nucleare de care dispune, de amenințările făcute către SUA și alții, am văzut ceva imagini actuale de la ei care arătau ca pozele pe care le am de când mama mă plimba în cărucior prin cartier (asta era pe la începutul lui ’80). Îmi imaginez, de fapt am trăit un pic, că într-o dictatură viața nu e chiar roz, dar să aud că în anii 2000 sute de mii de oameni mor pe bune de foame e crunt, e de necrezut. Conceptul de foamete în timp de război, e inevitabil…dar în Coreea nu e război. E o situație destul de beligerantă, dar nu e război…și totuși e foamete. Termenul ăsta, la fel ca și celălalt, mă poartă în alte timpuri. Propria mea minte refuză să creadă asemenea aberații. Dar mintea mea e mult prea tolerantă cu oamenii. Mintea mea, și nu numai a mea, trebuie antrenată pentru inimaginabil, pentru a fi în stare să-l evite sau chiar să-l doboare.
Vorbim despre copii fără copilărie, fără viitor, fără drept de alegere, fără speranță, copii care n-au văzut niciodată o minge, un creion, apă curentă, care nu știu ce înseamnă Dumnezeu, dragoste maternă, educație, civilizație! Nimic. Blank…tabula rasa! Într-o astfel de lume, normalitatea are altă definiție decât a noastră, cea moral și tacit acceptată de majoritate. Într-o astfel de lume e normal să furi mâncarea propriei mame și, în schimb, să fii maltratat de ea din această cauză, e normal să ajuți și să găsești justificată uciderea propriei familii fără remușcări.
Când ești un copil născut în lagăr, dincolo de sârma ghimpată, nu e nimic, nu cunoști nimic și nici nu ești în stare să-ți imaginezi că ar putea exista ceva. Lagărul e întregul tău univers. Un univers unde nu ai voie să pui întrebări, să gândești, să-ți dorești, să visezi (nici dacă ai vrea, n-ai putea pentru că nu cunoști semnificația cuvintelor viitor, vis, dorință, lume)…știi doar să muncești până la epuizare cu minimum de mâncare. Nu există încredere, milă, speranță, compasiune, doar lupta pentru hrană. Pentru un blid de lături îți torni mama și ucizi fratele. Fără ezitare, cu conștiința curată.
Ne-am putea minți că, în afara acestor lagăre, viața e mai ușoară. Politica comunistă se contrazice în această țară. Sistemul „egalitar” comunist este bazat pe un sistem strict de caste cu 51 de trepte, cea mai de jos e casta ostilă. Sistemul hotărăște câtă educație ai voie să primești, ce carieră să alegi, unde ai voie să locuiești și așa mai departe în funcție de acțiunile tale și de familia din care provii. Se aplică pedeapsa colectivă care are scopul de a extermina întreaga familie până la a treia generație, pentru greșeala unui singur membru.
În această țară în anii ’90 au murit 1 milion de oameni.
De ce? De foame! Nu numai în lagăre există problema hranei. Cam 25% din tineri suferă de retard mintal din cauza subnutriției. În ’98, un studiu asupra nutriției copiilor a stabilit și a dat publicității că două treimi sunt subnutriți sau subponderali. Proporția era dublă față de populația din Angola care tocmai ieșea dintr-un război civil.
E o țară săracă, fără resurse, fără mult pământ arabil, nu au utilaje, combustibil, îngrășământ, au mult ținut muntos, ierni lungi și grele, inundații și taifunuri și ziduri înalte de tăcere și secrete față de restul lumii impus de conducere, sunt în izolare totală, politică și economică. Corupția înflorește. Există acuzații de fals monetar, de trafic cu droguri și medicamente, de arme și rachete nucleare vândute în Iran și Siria, cereri de despăgubire falsificate pentru accidente și catastrofe naturale. Acesta este venitul care asigură loialitatea elitei nord-coreene și care finanțează importul de componente pentru rachete și alte programe de înarmare. Partidul invocă dezastrul, se bazează pe el. Dezastrul e sursa de venit substanțial.
Până în 2008, subvențiile rusești și apoi ale Coreei de Sud au împiedicat țara să se înece în mizerie, au reușit să oprească o catastrofă. Dar după sistarea lor, orice licăr de lumină a dispărut de pe cerul Coreei.
Fotografiile făcute noaptea din satelit Peninsulei Coreene arată o gaură neagră între China și Coreea de Sud.
Povestea este scrisă de Blaine Harden, dar este povestea lui Shin, un copil crescut ca un animal de pradă, motivat doar de instinctul de a se hrăni. Nu are noțiunile elementare de cinste, rușine, conștiință. Ura e singurul sentiment care-i guvernează viața.
Nefericirea lui Shin nu s-a transformat niciodată în deznădejde totală. Nu avea speranțe de pierdut, trecut de jelit, mândrie de apărat. Nu i se părea degradant să lingă ciorba de pe jos. Nu-i era rușine să cerșească iertarea unui gardian. Nu-i tulbura conștiința să trădeze un prieten pentru mâncare. Toate acestea erau tehnici de supraviețuire, nu motive de sinucidere.
Cei veniți din afară, făcând diferența între traiul trecut și cel prezent, nu se pot gândi decât la sinucidere. Dar, odată făcut acest gest, toată familia era condamnată. Cei născuți în lagăr aveau avantajul lipsei așteptărilor. Shin trăiește 23 de ani cu statutul de animal înhămat la muncă brută, un mic turnător ce-și urmărește singurul trofeu: hrana, până când îl întâlnește pe Park, alt deținut, un om cult și umblat care reușește să-l învețe să viseze. Park îl învață că Pământul e rotund și plin de țări, că există televizoare, calculatoare și telefonie mobilă, îi explică noțiunea de bani și îi aprinde în cap o idee: putem fugi!
Față de cușca în care trăise, Coreea de Nord, urâtă, săracă, mizeră îi pare un paradis. Munca este epuizantă și afară, dar dormi și mănânci pe săturate și nimeni nu te bate.
Contactul cu lumea de după gard este șocant.
Evoluez de la starea de animal, a spus. Dar este un proces foarte lent. Uneori încerc să plâng și să râd ca alți oameni, doar ca să văd cum este, dar nu-mi vin lacrimile, nu-mi vine râsul.
Ai crede că greul a trecut, că totul se va așeza și se va normaliza în viața lui Shin, dar nu …acomodarea, integrarea, recuperarea statutului de ființă umană nu sunt ușoare și el e abia la început de drum.
Mi-ar fi plăcut să simt mai multă implicare emoțională din partea autorului. Stilul este detașat, impersonal, aproape rece, ca și cum nu ar empatiza deloc cu situația personajului. Spre sfârșitul cărții se simte o adiere de apropiere din partea lui. Probabil tonul poate fi văzut ca un defect profesional de jurnalist. Cartea are un format statistic, cu multe date și informații concrete, cu studii, cu mărturii ale altor supraviețuitori.
Lagărele naziștilor au durat câțiva ani, lagărele din Coreea dăinuie deja de peste 50. Țara asta întreagă este un lagăr. Pe tot parcursul cărții, mintea mea a continuat să țipe un singur cuvânt:
GENOCID!!!
Alte recenzii de la Blaine Harden:
