Când Thomas se trezește într-un loc necunoscut, iar singurul lucru pe care și-l amintește este propriul nume, mintea îi este ca o foaie albă. Înconjurat de aproximativ 50 de băieți adolescenți care se pare că au aceeași lipsă de memorie, Thomas este nevoit să devină un Poienar și să se integreze, dar singurul dispus să-i acorde prietenia, este Chuck, cel mai mic dintre ei toți.
Nimeni nu știe motivul pentru care se află acolo, și nici dacă totul va avea un final. Ceea ce cu toții știu este că trebuie să facă ceva. Thomas este conștient că se află cu un motiv acolo, însă care să fie acela? Timp de doi ani, băieții și-au ales un lider și au explorat Labirintul care se află lângă Poiană și care își închide „porțile” în fiecare noapte. Întotdeauna mai duri cu cei nou veniți, lui Thomas îi este greu să găsească o cale pentru a fi de ajutor, iar faptul că Teresa este adusă cu liftul următoarea zi, îl face și mai mult să se gândească la rolul său în toată chestia asta. Prima și singura fată din grup, precum și ultimul adolescent trimis cu liftul, Teresa vine odată cu un mesaj pe spatele ei, un mesaj care îi face pe toți conștienți că lucrurile se vor schimba. Toate evenimentele care urmează îi aruncă pe Thomas și Teresa în centrul atenției ca niște pioni ai unui plan bolnav de malefic.
Toți vor să afle adevărul. Mulți dintre ei luptă pentru asta de doi ani. Dar merită să mori pentru a cunoaște într-un final, motivul?
James Dashner este un autor american cunoscut pentru cărtile de ficțiune adresate adolescenților, mai ales pentru seria Labirintul.
Nu pot să-mi explic de ce am întârziat atât de mult cu terminatul seriei și cu scrisul recenzilor, pentru că fiecare volum în parte a fost genial. Modul de gândire al scriitorului este impresionant (asta pe lângă foarte macabru). Cred că este prima serie fantasy la care am plâns extrem de mult. Nu numai că James Dashner te face să te atașezi de personaje, apoi ți le ia ca și cum ar fi simple păpuși împrumutate (și nici măcar nu le ia într-un mod mai drăguț), dar descrierea îți permite să vezi acțiunea în multe perspective, îți oferă multe viziuni și păreri despre anumite decizii luate, încât te transpune acolo, în mijlocul acțiunii, suflet și minte.
Am adorat fiecare personaj în parte pentru că în ciuda situației în care erau puse, autorul îți dezvăluia partea lor sensibilă. Te făcea să închizi cartea, să te gândești că deși adolescenți, ei aveau o putere de a suporta niște lucruri pe care mulți nu o aveau. Iar când pierdeau un prieten, sau realizau că o situație îi depășea, îți părea imediat rău pentru ei.
Personal, la fiecare zece pagini, îmi venea să îmbrățișez câte un personaj. Uneori rămâneam atât de șocată de turnura întâmplărilor, încât citeam pe nerăsuflate capitole întregi.
Toți fanii seriilor Divergent sau Jocurile Foamei vor iubi Labirintul. Doar trebuie să-ți urmezi impulsul, să ai puțină încredere în talentul autorului, și te vei trezi alături de personaje, trecând prin toate sentimentele posibile. Presupun că la un moment dat (sau mai multe) îți vei dori atât de tare să-l omori pe James Dashner, încât te vei simți ciudat. Stai calm, nu ești singurul. De-a lungul a trei volume, mi-am dorit atât de multe lucruri pentru omul ăsta încât cred că aș fi numită cea mai mare păcătoasă 🙂
Lăsând toate astea la o parte, vei iubi seria. Nu garantez, dar dacă după primul volum simți că vrei să afli continuarea, atunci ascultă-ți inima și citește.
Alte recenzii de la James Dashner:
