Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1989, scriitorul spaniol Camilo Jose Cela ne oferă un altfel de structuralism literar în care abordarea aduce un suflu inovator, aparent alambicat, care relevă un alt aspect al realității, o realitate rudimentară, neferchezuită, în care personajele trăiesc cavernos între real și ireal.
Astfel, în romanul ” Familia lui Pascal Duarte”, autorul se folosește de stângăcia limbajului, care șchioapătă în mod voit pentru a reda cu fidelitate pelagra unor personaje închistate care trăiesc abrutizant într-o lume plină de otrava neputinței. O lume care se cufundă cu dezinvoltură tragediile hilare ale unei vieți trăită într-un cu totul alt ritm decât personajele din romanele clasice, cu un motiv de șerpuiri senzoriale într-o contondentă ademenire a lăuntricului într-un purgatoriu prins în carcasa veninului.
Personajele scriitorului iberic conviețuiesc într-o monodică nuanță kafkaniană, însă nu în sensul metamorfozării, ci în cel al absurdului pasional al oamenilor care nu înțeleg extrem de multe din tainele vieții.
Din punctul meu de vedere este un roman al dezrădăcinării senzoriale, în care albul se preschimbă într-o fracțiune de secundă într-un negru obscur și înecăcios, parcă pentru a scoate în evidență nimicnicia condiției umane care, la scriitorul spaniol, are o macabritate resuscitată adeseori de anumite animozități între a fi și a nu fi, prinse într-o lume oarecum fratricidă, în care Eul și Supraeul se întrepătrund cu o forță cataclismică, spulberând orice aparent impenetrabilă stâncă a normalității care, în romanul lui Camilo Jose Cela apare sporadic, ca și cum taman ilogica personajelor pare a fi adevărata realitate, poate chiar ”unica realitate” pe care ei o cunosc.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Camilo Jose Cela:
O carte orobila. N-o citiți. Nu merita timpul pierdut. Sunt atâtea alte cărți foarte interesante și foarte bune de citit.