Citesc comentariile de pe verso ale cărții: “un thriller incintat plin de răsturnări de situație”, “tensiunea e mereu în creștere”, “un roman pentru fanii thrillerelor psihologice”.
Va spun direct: nu e chiar așa, e un thriller mediocru.
Mi se pare prea cosmetizat, prea analizat, modificat, ca și cum eu/tu/oricine ar scrie o carte respectând niște reguli de bază și atât.
Și totuși..
Desigur, normal că există un “totuși”:)
Deci: totuși ceea ce face acest thriller să iasă în evidență nu este neapărat incertitudinea pe care o avem asupra personajelor (cine, ce este și ce a făcut de fapt) ci incertitudinea pe care ele, personajele o au despre ele însele:“ eu am făcut asta sau doar mi-am imaginat?”
Genial!
Un thriller mediocru cu aromă de genialitate. Ce paradox!
Intriga este relativ clasică: nu înțelegem nimic. Nici măcar personajele nu înțeleg.
Este ca un film ce începe cu sfârșitul. Sfârșitul care este o întâmplare tragică, ciudată, bulversantă- exact click-ul necesar pentru a-ți capta atenția.
De fapt nu este doar fata de pe peron, ci sunt trei fete. Mai bine zis “o fată, mama și bebelușa ei”.
Nicole este pe peron cu bebelușul său în brațe. Se apropie agresiv de Morgan, i se adresează ca și cum amândouă s-ar cunoaște de mult și îi dă fetița, cerându-i să o protejeze. Apoi sare pe linia metroului.
Dar Morgan nu o cunoaște pe această femeie. Nu are idee cine e și de ce i-a dat fetița tocmai ei: o străină.
Apoi povestea merge în spate, pe două variante: cea a lui Morgan și cea a lui Nicole. Și thrillerul se reconstituie.
Cum ziceam: șablonul e mediocru. Suspansul mai mult enervează decât atrage. Misterul pare un copil plictisit, cu cearșaful pe cap încercând să simuleze o fantomă: bu, bu..buhuhu.
Deși e vorba despre o sinucidere evidentă, tot se caută un vinovat.
Iar “vinovatul” …sunt toți (normal!): Greg-soțul infidel sau amanta acestuia, Lucinda– colega rivală de la birou, Donna-mama care și-a pierdut bebelușul atunci când Nicole îi era dădacă sau chiar Morgan însăși care nu mai este sigură dacă Nicole a sărit pe liniile metroului sau ea a împins-o inconștient.
Deci care dintre ei a fost declanșatorul? A împins-o cineva și nimeni nu a apucat să observe? Sau cineva i-a provocat depresia fatală?
Apoi suntem convinși că este când unul, când altul (normal!). Nu mă așteptam la altceva.
Acuzațiile ca și dezvinovățirile se lovesc unele de altele la fel ca bilele unui perpetuum mobile. Ni se presară firimituri pe niște căi de labirint închise, suntem nevoiți să ne întoarcem înapoi, pentru a ajunge tot la ziduri de nepătruns.
Într-un thriller surpriza nu este surprinzătoare, răsturnarea de situație nu e neașteptată iar finalul nu va fi niciodată cel dedus.
În Fata de pe peron întâlnim toate acestea fără echivoc. Știam că le vom găsi, ne așteptam la ele și le citim cu o liniște degajată.
Dar ceea ce nu vom știi niciodată, oricât de plictisitor ar putea fi un thriller, e unde începe lumea reală și unde se termină iluzia ei.
Când mintea îți joacă feste și propriile fapte se întorc împotriva ta, senzația pierderii autocontrolului este foarte asemănătoare unui puternic atac de panică, atât pentru personaje cât și pentru cititori.
Alte recenzii de la Samantha M. Bailey:
