Am revenit la Jojo Moyes, după ce în urmă cu câțiva ani i-am savurat trilogia Înainte să te cunosc.
Mi s-au schimbat preferințele literare? Sau Fata pe care ai lăsat-o în urmă este mai slabă? Probabil, rămâne a fi pentru mine o dilemă indescifrabilă…
Revenons à nos moutons.
Începutul romanului m-a cucerit, îmi ziceam cât de diferit poate fi stilul unui autor și subiectele tratate. Credeam că voi descoperi o istorie din perioada Primului Război Mondial. Chiar era un început promițător. M-a impresionat povestea Sophiei și a lui Edouard Lefevre. Am crezut în povestea lor de dragoste și am admirat curajul eroinei.
Pentru cei ce nu iubesc siropul în romane, să știți că nu este una din acele cărți. Prima parte a romanului împletește într-un mod perfect mai multe teme și subiecte, creând un început strălucitor al istoriei.
Sophie și Helene sunt două surori care supravețuiesc ororilor primul război mondial, Franța ocupată de către naziști. Având ambele soții plecați la război, surorile se retrag în hotelul familial unde vor avea ulterior sarcina de a pregăti masa pentru soldații germani din oraș.
Istoria ocupației naziste este descrisă într-un mod realist și intrigant. Îmi doream să aflu mai mult, am citit prea puține romane în care este relatată viața oamenilor din localitățile ocupate. Drept urmare, am citit cu interes aceste pagini. Apariția tabloului Sophiei și interesul sporit față de acesta, a pus și mai mult substrat poveștii.
Însă, firul narativ este brusc rupt pentru a ne aduce în prezent, cu un secol mai târziu. Aici o întâlnim pe Liv, care primește tabloul Sophiei de la soțul ei, cu puțin înainte de decesul subit al celui din urmă.
Dacă la început rolul tabloului drept obiect de admirație mi-a stârnit curiozitatea, în cea de a doua parte, acelaș tablou apărând drept măr al discordiei, m-a plictist pe-alocuri.
Totuși nu este o carte rea, merită citită măcar pentru prima parte. Sau… cine știe? Poate vă place și continuarea?!
