“E un nebun”, zice cutare. “E fantast”, zice cutare…”Aşa! vrè să treacă de original”, zice un al treilea (pag.22)
Un critic literar (nu îmi mai amintesc exact cine) spunea cândva că Eminescu este pentru noi românii, asumare şi mândrie în genul axiomelor; ni se pare că este dintotdeauna acolo, că este indiscutabil un geniu, având chiar pretenţia că îl cunoaştem.
Un poet romantic neînţeles, o viaţă zbuciumată în lipsuri şi neînţelegere, Veronica Micle şi sfârşit în nebunie. Şi poate sunt eu altfel, dar anul ăsta am decis că nu mai vreau să mă opresc doar aici. Aşa am ajuns la Geniu pustiu.
Critic vorbind, acest roman (şi chiar proza întreagă) a fost apreciat mai slab decât poeziile şi poate că aşa şi este. Dar motivul pentru care eu am ales să scriu despre această poveste nu ţine de aspectul academicului.
Ceea ce mi se pare cu adevărat preţios în Geniu pustiu este materialul mărturie al autorului.
De aici putem afla detalii atât de preţioase despre adevăratul Eminescu, căci Toma şi nu numai au indiscutabil trăsături din cele ale creatorului lor.
Romanul (conceput între anii 1868-1870) este terenul pe care se întâlnesc profunde manifestări naţionale şi romantice, realismul, o imaginaţie debordantă, reflecţii filozofice originale şi îndrăzneţe, adică viitoare constante ale întregii activităţi literare.
Inevitabil, apare în Geniu pustiu şi dragostea, căci şi ea este o constantă eminesciană, atât în plan literar, cât şi personal.
În iubirea lui Toma vedem atât vestigiile trecutului, cât şi tinereţea poetului. Vedem îndrăgostirea fulgerătoare, dragostea zbuciumată, idealul feminin, temerile şi năzuinţele.
Împrejurarea în care se cunosc iubiţii nu este una feerică sau serenă; ajutându-şi prietenul aflat în suferinţă, pe Ioan, Toma o cunoaşte pe Poesis, de care se îndrăgosteşte pe loc, total.
Câteva răgazuri de îmbrăţişări şi clipe de fericire, după care nori plumburii se adună pe cerul îndrăgostiţilor…
Nu ştiu dacă o astfel de lectură este oportună sau actuală; nu cred că este nici simplă, nici suficientă. Mi se pare, în schimb, că este parte a unui întreg, o parte autentică, preţioasă.
Şi dacă nu ne renegăm identitatea de români – indiscutabil legată de poetul geniu, atunci mi se pare firesc şi chiar necesar ca, între toate lecturile motivaţionale sau la modă, să facem loc şi pentru aceasta.
Sau, aşa cum spunea şi G.Călinescu, numai după promovarea examenului capital al literaturii – la noi, Eminescu – ne putem întoarce în contemporaneitate.
Notă: 9 / 10
Alte recenzii de la Mihai Eminescu:
