Groparul de Sorin Moise este, pentru mine, o provocare, în primul rând. M-am provocat singură să citesc o carte a unui autor român contemporan despre care nici măcar nu auzisem până să-mi ajungă cartea acasă. De ce nu am putut sta departe de o așa carte? E simplu: În anii de liceu, am iubit istoria României, dar despre perioadele istorice în care se desfășoară acțiunea cărții, știu din poveștile părinților. Ce însemna să trăiești în acea perioadă? La ce strictețe a fost supus poporul român? Ce însemna, de fapt, comunismul? Cum au reușit oamenii să facă față nedreptăților de atunci? Mi-am dorit să descopăr și mai mult acea parte a istoriei pe care unii o contestă, iar alții, acum, o regretă, din anumite puncte de vedere. Romanul de față m-a surprins din prima clipă, recunosc: nu mă așteptam la un așa format, la atâtea pagini și nici scrisul atât de mic. Nu am zis că a fost o provocare? Inițial, m-am panicat, apoi mi-am zis: ”Poți, Laura”. Și așa a fost
Nici ni mă interesează prea tare cine este autorul Sorin Moise, ce mă interesează cel mai mul – și, în același timp, mă bucură foarte tare, este faptul că a reușit să scrie un roman absolut fascinant – un roman dificil de digerat, pe alocuri, o poveste care retrezește amintiri nu tocmai plăcute, situații destul de inconfortabile și răni pe care le credeai a fi vindecate. Numale autorului spume multe, dar stilul și puterea creativă deținută, face minuni – dând naștere la adevărate bijuterii literare. Sunt autori despre care vorbesc însăși cărțile pe care le scriu, mai bine decât orice altceva În astfel de situații, când descopăr așa autori – și așa cărți, nu pot decât să fiu recunoscătoare și să mă consider a fi un cititor norocos și fericit.
Semnificația titlului este mai mult decât pare. Nu e doar un loc de muncă într-un cimitir din București. Groparul poporului român este extrem de puternic, de dornic să facă rău, să-și arate intențiile prin acțiuni și cuvinte care să rănească, să reducă la tăcere sau, din contră, care să revolte nevinovații, forțați fiind și să-și strige nedreptatea fără să mai țină cont de consecințe sau prețul pe care îl vor plăti pentru îndrăzneala lor. Prețul nevinovăției este mult mare și, de cele mai multe ori, ireversibil. Dacă nu se execută ordinele, cât de tare mai poți risca. Într-un cuvânt, cât valorează propria viață? Dar oare cât de des se ajunge la vânzarea sufletului? Și pentru ce motiv? În Groparul omul e folosit și scopul scuză mijloacele.
Toată povestea ne este relatată de Moritz, pe care-l întâlnim, pentru prima dată, într-un cimitir:
Moritz rămăsese sprijinit în coada lopeții pe buza gropii proaspăt săpată fără să bage în seamă puzderia stropilor de ploaie înghețați pe care vântul dezlănțuit al lui martie îi împroșca asupra lui, asupra lumii, asupra pământului şi a rănii proaspăt ivite în inima lui. (…). Tot ce naște piere. Buzele mușcate de frigul iernatic al lui martie, frământară vineții cuvintele care picurau aidoma unor boabe de sudoare adunate pe o frunte bătătorită de furtunile pline de gheață ale unor vremuri dogorite de iadul urii stoarsă din cel mai ucigaș venin.
Precum e vremea de afară descrisă mai sus, la fel este întreagă poveste, de fapt. E trist de dureroasă. Sau dureros de tristă – ambele variante sunt la fel de adevărate, te asigur că durerea și neputința pe care ajungi să o simți citind este imposibil de exprimat în cuvinte. Te trezești zâmbind amar la unele replici, dar nu e comică situația, ci cel care o enunță – pentru că e atât de sigur că știe ce zice. Ajungi să nu mai simți nici măcar durerea, așa cum Moritz nu mai simțea stropii de ploaie, pentru că, la un moment dat nici nu mai contează ce se întâmplă, ești doar martor neputincios și realizezi că trebuie să lași totul așa cum e, să trăiești anumite etape ale vieții, ca mai apoi, dacă se poate, să înțelegi de ce a fost așa. Despre asta este Groparul: despre ură și veninul care ajunge să ucidă, nu neapărat fizic, ci sufletește.
Moritz este cel care m-a însoțit în această călătorie în timp. Dintr-o, impropriu spus, locuință unde-l așteaptă doar întunericul, singurătatea și amintirile. De acolo, fiecare bătaie de inimă e neregulată, fiecare nedreptate o neputință, fiecare gând o dorință arzătoare ca visul urât să se termine – și tot coșmarul acesta să aibă un rost. Speranța m-a urmat la fiecare pagină, doar că am avut nevoie și de răbdare, căci fiecare etapă e greu de traversat – pentru personaje, dar și pentru cititor.
Despre simpaticul Moritz – a ajuns să-mi fie simpatic, am aflat că nu-și cunoaște părinții biologici, dar că a fost crescut de către altcineva, despre care spune foarte des că ”e unicul și adevăratul meu tată” – de aici am simțit că de la Moritz putem învăța foarte multe, chiar și acum, în prezent. Și dacă trecut nu l-a remarcat așa cum ar fi trebuit, măcar acum, în prezent, să i se dea atenție.
În totală contradicție cu protagonistul romanului este Inu. Dacă pe Moritz îl găsești mereu tăcut, nu înseamnă că nu analizează atent situațiile și oamenii, dar rar va exprima ceea ce crede. Inu dimpotrivă, el va avea mereu ceva de zis, va analiza numai cum crede el, va vedea numai ce vrea să vadă și cum vrea să vadă. E vocal și iese în evidență prin asta – e candidatul ideal pentru Tutu și comunism – care apreciază acțiunile lui, sângele rece și detașarea până și față de familie – nu are mamă, nu are tată, partidul contează.
Cum ajung cei doi în București? Curiozitatea și ”cunoștințele” lui Inu îl determină și pe Moritz să-i spună tatălui său că pleacă până în capitală. Aș spune că ”Ai grijă ce-ți dorești.. că s-ar putea să primești. Sau să o pățești” Și celor doi asta li se întâmplă. Cum o să se descurce? Scopul e unul, dar realitatea pe care o găsesc acolo e cu totul alta, iar asta nu-i va mai ajuta să se întoarcă în sat. Inu nu are nicio treabă, știe deja că viața lui se va schimba – va deveni bogat , zice el și nu mai are de gând să calce în casa părintească. Moritz regretă, dar nu are nicio șansă să scape de șeful Tutu. Știe că și dacă ar fugi, acesta l-ar găsi și-l va pedepsi. Așa că tace, face echipă cu Inu cel de neînlocuit și cam atât. Cât va avea de așteptat?
Lucrau pentru cel care i-a scăpat de închisoare – oare așa să fie?, Inu intrase în grațiile cui trebuia, demonstrase deja că nu are niciun Dumnezeu și îndeplinea ordinele fără să clipească. Îl salva mai mereu atitudinea neînfricată pe care o afișa, dar chiar crezi că nu avea el nicio teamă pe lumea asta? O lamă de cuțit la gât și nu mai credea băiatul că e cel mai bun. Poate crezi că Moritz era vreun las – el impunea respect cu fizicul său Acționa doar era absolută nevoie -și a avut nevoie de fiecare dată când a simțit că este în pericol, doar pentru că iubea viața, mai mult decât și-ar fi putut imagina vreodată.
Da, bă, mi-a plăcut tot ce am simţit io că simţea ăla. Încordarea lui. Frica aia nebună care intrase în el, că io aveam toată puterea asupra lui şi el nu-mi putea face nimica. Nimica! Asta m-a înnebunit cel mai tare. Să-i poţi face unuia tot ce-ţi trece pîn ăl cap şi el… El să nu poa’ să mişt-un deşt.
Moritz știe că Inu a făcut rău și acasă unor nevinovați. De ce? Pentru că a putut să o facă li pentru că poate se hrănește cu asta, dar până când? Capitala îi dă aripi să se manifeste, găsește mediul propice pentru a fi așa. Sărăcia să-i transforme atât de tare pe oameni? Nu cred, iar dovada e Moritz și alții ca el. Poate doar siguranța că are spatele asigurat, că cei pe care-i slugărește îl vor salva de fiecare dată. Atâta timp cât primește ceea ce i se promite, simte că fericirea-i eternă și că viața lui va arăta așa la nesfârșit. Inu poate crede, spera și visa, dar realitatea va fi întotdeauna alta, Va fi el pregătit pentru viitor? Încă nu știe Inu că e bun doar atâta vreme cât e de folos celor din jur. că apoi oricine poate fi înlocuit.
Pe noi nu ne interesează cît de capabil e X sau Y, cît de bine stăpîneşte el meseria, pentru că din punctul nostru de vedere nimeni nu e de neînlocuit. Nu, tovarăşi, nu criteriul calităţii e esenţial în noua noastră lume, ci ataşamentul faţă de ideologia clasei muncitoare.
Așa tăcut și de la țară cum era, Moritz a înțeles totul mai bine ca oricine. Nu a fost nevoie să dea în cap nimănui, să fure sau să dovedească cuiva că e mai deștept decât orice șef și bogătaș al acelor timpuri.
Şi dintr-o dată am înţeles. Am înţeles ce era cu mine şi prăpasia care ne despărţea, dar pe fundul căreia ne tot încăpăţînam să ne întîlnim. Eu eram îndrăgostit nebuneşte de viaţă, de forţele ei zămislitoare, care făceau să irumpă energiile dezlănţuite ale sevei în fiecare fir de iarbă, dînd fiecărei gîze, oricît de mică, nebunia demenţială a zborului ca o iubire plină de pasiune pentru oricare din locurile de unde vine căldura şi lumina sorelui. Eu adoram viaţa, o iubeam cu furia nebună a îndrăgostitului de o femeie superbă, poate că plină de hachiţe, dar a cărei fiecare atingere te face să preţuieşti încărcătura de extaz a acelei unice clipe. Adoram pînă la epuizare fiecare firicel al acelui miracol cuibărit în verbul A FI pentru că el mă făcea martorul a tot ceea ce energia creatoare a DIVINITĂŢII ne oferea în dar nouă, celor ce reuşeam să fim oameni, din păcate mult prea puţin pregătiţi sau apţi, sau inteligenţi pentru a înţelege imensul, uriaşul dar care ni se oferea şi care depăşeşte aşa de mult puterile noastre de a-l devora în pace, în tihnă pentru a ne bucura de el pînă la saţietate.
Ce diferență mare între cei doi! Și singurul adevărat câștigător al războiului – nu e vorba de războiul dintre oameni, de data asta, ci de unul cu propria conștiință și propriul suflet, nu va fi Inu. din păcate pentru el. Va avea de câștigat doar cel care și-a păstrat conștiința curată, are sufletul liniștit și știe că n-a făcut decât să se apere și să se salveze, niciodată nu a făcut rău voit – răul voit nu e opțiune pentru cei care iubesc și sunt recunoscători pentru ceea ce rămân cine sunt, indiferent de condițiile exterioare. Inu duce lupte grele pentru putere, o va obține, dar nu îi va fi mereu utilă.
Să nu uiţi că în lumea noastră puterea îţi aduce banii şi nu invers.
Mi-aș fi dorit o putere în multe momente în care citeam și-l vedeam pe Inu atât de înfierbântat. Îmi venea să intru în carte, să-l bat pe umăr pe acest tânăr: să-i transmit că sunt din viitor și am venit la el să-i spun că fericirea lui nu va dura, că devotamentul lui nu-i va aduce bunăstarea și recunoștința eternă a partidului, că nimeni și nimic din acea realitate nu-i face nemuritor și nici nu va avea statuie. N-aș fi plecat fără să-i spun și că, la greu, nimeni din jurul lui nu-i va fi alături – cândva va da de greu, va fi singur cuc, și singur va da socoteala pentru ceea ce a făcut , în nume personal sau în numele partidului.
La noi omu’ are un singur drept, de a se supune şi de a urma calea deschisă de partid. Dictatura, tovarăşi, e un cuvînt mare şi cuvintele mari nu trebuie zvîrlite în vînt. Dictatura e o putere de fier şi cere rapiditate şi îndrăzneală revoluţionară necruţătoare de exterminare a celor ce ni se opun.
Iată valoarea pe care o primește omul – valoare ai doar dacă te supui, valoarea vine condiționat de partid,. ”dansezi” doar cum ți se dictează El controlează totul: cine, când , cum. Dacă nu slujește partidului, dacă omul nu este cu el, este împotriva lui, iar asta nu înseamnă decât un lucru: tot ce face rău partidului este eliminat, într-un fel sau altul.
Am trecut prin toate stările, emoții de tot felul, de la compasiune, la furie. Emoții puternice, de la începutul cărții și până la finalul ei. Am apreciat foarte tare curajul lui Moritz, iar Inu – și toți cei cu care se asemăna, m-au supus unui test de rezistență – care a fost destul de greu de dus până la capăt. Și m-am apreciat și pe mine. Tare, nu? Pentru că nu am renunțat și nu am abandonat cartea. Mi-a plăcut romanul destul de mult . Așa am reușit să ajung la o concluzie: Groparul este și despre degradarea umana – care se întâmplă din trecut până în prezent.
N-aș fi schimbat nimic din acțiunea romanului Groparul. Accept și mă bucur că am simțit atât de multe sentimente contradictorii, că am avut atâtea zile pline de nervi și am trăit multe ore într-o furie greu de stăpânit, Mă bucur că am cunoscut atâtea personaje atât de real construite. Dacă aș fi schimbat ceva la roman, ar fi doar câteva detalii care ar facilita lectura: aș împărți cartea în două sau trei volume – formatul și fontul ar fi cel cu care editura Litera și-a obișnuit cititorii. Și-ar fi adăugat, pe prima pagină, înainte de a intra în poveste, avertisment: că romanul se încadrează la categoria de vârstă 18+ – pentru că limbajul și acțiunea explicită chiar asta spune: Groparul poate fi citit de la 18 ani în sus. Nu am nimic împotriva modului în care a fost scrisă – ba chiar limbajul și nu numai, evidențiază duritatea și ororile, durerea și modul lipsit de umanitate în care se obțineau rezultatele dorite. Limbajul și scenele pline de cruzime pun în evidență realismul poveștii, oferă o imagine clară a trecutului, dar și a prezentului.
Povestea este plină de mister, Este extrem de atent construită . Nu doar acțiunea, ci și personajele – sunt foarte credibile, și foarte reale. Apreciez foarte tare cărțile în care nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Misterul în care este învăluit totul, se risipește treptat, pagină după pagină, nu dintr-o respirație, Și ajungi să rezonezi cu personajele, să le contești, să te superi cu ele, ca la final să-ți intre la suflet și să nu mai poți să le uiți prea curând.
Groparul are rolul de a certat omul, îl scoate din zona de confort. îi supune la fel de fel de teste, îl provoacă la fiecare pas, Îi scoate în evidență personalitatea și caracterul/ Îl poată prin toate locuri – chiar și pe acolo pe unde crede că e imposibil să ajungă, În Groparul nu există imposibil, omul învață să reziste în orice condiții îl aduce viața – și înțelege cine îi este alături, pe cine se poate baza și până unde e capabil să ajungă – prin credință, prin luptă și din a fi fidel propriului suflet și propriilor valori.
Groparul te conduce spre sine, spre a te gândi în cel mai serios mod la sensul vieții, dar te obligă cumva să te întrebi: ”Care este rolul meu pe acest pământ?”, să-ți cunoști foarte temerile și să le înfrunți – ca să mai elimini din ele, să te descoperi și te face să-ți promiți ție că vei face tot ce ține pentru a rămâne om până în ultima secundă.
Groparul e de citit și recitit. Și rămâne cu tine. Îți asumi că lectura lui te poate transforma într-un alt om? Un om mai bun, evident. Groparul a fost o provocare acceptată și încheiată cu succes!
Alte recenzii de la Sorin Moise:
