Prolog. Nici un părinte nu ar trebui să-și îngroape copilul sau cel puțin acesta este mesajul autoarei britanice, Maggie O’Farrell. Tatăl își părăsește familia pentru a găsi un post de lucru în Londra. Soția rămâne cu cei trei copii, să îi îngrijească, să caute de casă. Însă moartea îi fură una dintre nestemate, iar întoarcerea soțului nu aduce cu sine nici un pic de alinare.
În 1596, fiul lui William Shakespeare, Hamnet, în vârstă de 11 ani, a murit la Stratford. Patru ani mai târziu, Shakespeare a scris piesa considerată de mulți ca fiind cea mai mare operă a sa, una aproape autobiografică, oferindu-i eroului său tragic o variație a numelui fiului său, și o viziune a cum este de fapt „normal” ca lucrurile să se întâmple. Aproape patru secole mai târziu, Maggie O’Farrell studiază Hamlet la școală și a aflat de Hamnet, a cărui viață a fost puțin mai mult decât o notă de subsol în biografia tatălui său. Sămânța curiozității plantată acum 30 de ani a devenit un roman, o imaginare diferită a morții lui Hamnet și a valurilor de lungă durată pe care le-a trimis prin familia sa.
Titlul este ușor înșelător. Deși romanul tinde să ne povestească despre Hamnet, personajul său central și inima acestei istorii este mama băiatului, pe care O’Farrell o numește Agnes, eu așa am simțit această povestire. Numele celor doi sunt semnificative, primul se subînțelege, iar Agnes este numele mamei lui William și a soției acestuia. Prenumele de Anne și Agnes erau adesea echivalente în perioada în care a trăit scriitorul londonez. Într-adevăr, în mica lor sferă locală, Agnes este celebră, cunoscută în oraș pentru faptul că este diferită, neconvențională, cu spirit liber, talentat. Agnes creată de Maggie este o femeie ale cărei origini se îmbină într-un fel de folclor deosebit de englezesc – „În aceste părți exista o poveste despre o fată care trăia la marginea unei păduri” – revenind la o legătură profundă între oameni și peisaj. Ciudata care aduce farmecul adevărat în toată povestea din carte. Agnes însăși este, în ochii vecinilor ei, o creatură descendentă din mit; ei o privesc cu un amestec de venerație, dar în același timp cu precauție.
Tatăl acestuia este conturat doar din descrieri și acțiuni, numele lui rămâne un mister pe parcursul întregii istorii, iar nevoile și greutățile, în care au fost pomeniți toate personajele poveștii, îl impun pe acesta să plece în Londra. Nimic deosebit pentru acea perioadă, o altă familie care se lupta pentru o existență mai decentă. Toate acestea au ca efect concentrarea atenției noastre asupra vieții de zi cu zi, domestice a acestei familii, care ar putea fi orice familie din imediata apropiere.
Marea abilitate a lui O’Farrell de-a lungul cărții este de a trata cu subtilitate temele „shakespeariene”, cum ar fi acest tip de estompare a genului sau afinitatea dintre gemenii băiat și fată, făcându-le aproape tangențiale. Hamnet și sora lui geamănă, Judith, au un truc pe care îl joacă pe oameni: „să facă schimb de locuri și haine, făcându-i pe oameni să creadă că unul a fost celălalt”.
În centrul ei, însă, aceasta este o carte despre durere și mijloacele prin care oamenii își găsesc drumul prin ea. Scena în care Agnes spală și expune trupul fiului ei mort este devastatoare (el trebuie îngropat rapid, de teamă că ciuma se va răspândi – un aspect al poveștii care a câștigat pertinență accidentală). Există și o mare tandrețe în reinventarea relației dintre Agnes și soțul ei, care a îndurat absențe atât de lungi.
Hamnet este o dovadă că există întotdeauna povești noi de spus, chiar și despre cele mai cunoscute figuri istorice. De asemenea, o confirmă pe O’Farrell ca fiind o scriitoare extraordinar de versatilă, cu o înțelegere profundă a celor mai elementare legături umane. M-am pomenit cu o carte bună și atât. Dar carte bună nu este cea mai credibilă meserie în biblioteca mea. Recunosc că am avut un soi de așteptări cosmice, la ce anvergură de forfotă a făcut în momentul lansării. Însă, tot prin intermediul ei am fost inițiată să citesc mai mult despre scriitorul preferat al Elisabetei I, și încă un punct care a rezonat cu tangența sufletului meu, proiecția inversă a istoriei pe care o cunoaștem încă din băncile liceului.
Să fie obligatorie pentru cultura generală? Nu. Dar, dacă vă omoară curiozitatea, așa cum am pățit-o și eu, atunci să nu vă oprească nici cele mai snoabe comentarii aruncate la adresa acestei cărți.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Maggie O'Farrell:
