Inimi de vrăbiuțe de Manuela Buchmann este cartea care a mi-a dăruit, încă de la început, cele mai multe emoții. Doar văzând coperta, autoarea mi-a câștigat inima de cititoare. Emoții copleșitoare am avut și în momentul în care am văzut și restul detaliilor: dimensiunea cărții și numărul de pagini. M-am gândit puțin că nu voi reuși să parcurg povestea? Da, doar gânduri care s-au îndepărtat atunci când am revăzut titlul – în care am simțit duioșie, gingășie și copilărie. Nu știu exact de ce m-am dus cu gândul la copilărie încă dinainte de a descoperi ce anume pot spune bătăile unor inimi de vrăbiuțe.
O astfel de carte vrei să ai acasă. De ce? Din câteva motive simple și extrem de subiective. Să o citești cu sete – și să descoperi, dintr-o suflare ce ascund cele câteva sute de pagini, să o recitești în tihnă – ca să poți retrăi emoții și să găsești noi semnificații. Poate pentru că-ți dorești să o faci cadou – e o poveste de suflet, ce va atinge suflete, cu siguranță. O carte frumoasă nu se ține decât la vedere – o păstrezi pe măsuța de cafea – nu doar pentru copertă, ci pentru a o redeschide și a te cufunda într-o stare de profundă beatitudine. Doar privindu-i coperta, cartea-și spune povestea, îți oferă o stare de bucurie interioară cum rar mi-a fost dat să simt atunci când doar privesc orice e frumos. O vrei ca să o poți recomanda și altora. Și asta fac și eu acum.
Inimi de vrăbiuțe locuiesc în același cuib – conacul familiei Măgureanu și-oricât ar vrea Alecu Măgureanu să-și protejeze puii, nu are puterea să le ferească de experiențele de care au cu adevărat nevoie pentru a evolua. Inimi de vrăbiuțe zglobii și atât de diferite se vor întări nu dacă vor fi excesiv de protejate, ci prin bucuria de a trăi, de a cunoaște – nu le va fi ușor nici măcar uneia dintre vrăbiuțe, dar vor reuși. Sunt mai puternice decât par, sunt gata să ”guste” din viață – chiar dacă vor descoperi amarul, lacrimile, neputințele, durerea. Nu sunt pregătite doar pentru că au crescut doar cu tatăl, viața însăși le va șlefui prin tot ce urmează.
Măgduța e copila visătoare, cea care pare mereu gata să facă tot ceea ce nu se cade sau nu vrea Dada sau Alecu Măgureanu. Întotdeauna cu zâmbet pe buze, cu vorbele și umorul la purtător. Dar sufletul ei păstrează taine, varsă lacrimi, pitește adevăruri și profunzimea vieții. Deschisă și sinceră cucerește pe oricine, chiar și pe Vladimir Zimbreanu – asta spre disperarea mătușii Sofica Popoviciu. Ștefana, vrăbiuța cea mai sensibilă dintre toate, cea mai expresivă și mai devotată surorilor. Cea care suferă parcă mai mult ca oricine, cea care nu-și poate ascunde emoțiile niciodată, cea pe care viața parcă o pregătește mereu ”din mers”. Ce i se pregătește oare în această etapă importantă a vieții? Sașa este opusul surorilor ei: misterioasă, lipsită parcă de vitalitate, în mijlocul familiei, dar totuși, atât de departe. Alexandra Măgureanu și planurile ei vor schimba viața tuturor. Cum vor face față toți cei dragi și cine va reuși să echilibreze cumva balanța emoțiilor? Cineva are capacitatea de a liniști apele tulburi din familia Măgureanu și viața va reintra pe un făgaș normal pentru toți. Sau poate nu.
Destinul fiecăruia este deja scris? Alegerile sunt deja făcute, unii se liniștesc, alții suferă în tăcere și nu doar atât: caută să scape din lanțurile suferinței – adevărul nu-i deloc ușor de acceptat atunci când înțelegi că realitatea e mai mult decât ceea ce ți s-a spus. Paul Barbu putea fi cel mai fericit bărbat, doar că viața îi arată că nu e întotdeauna așa cum visezi și cum îți dorești să fie. Fericirea unora chiar se clădește pe nefericirea altora?
De cele mai multe ori știi că nu vrei ceva, iar când devii liber de orice credeai că urmează, poți să te simți copleșit de tot ce s-a întâmplat, de cum viața a aranjat piesele de puzzle pentru tine. Măgduța – copila și deopotrivă adultul ajunge să simtă confuzia propriilor stări interioare. Duce o luptă dificilă cu propriile trăiri: cu eliberarea și cu gândul că nu este iubită – lupta cu ”nu ești suficient”, cu sentimentul că nu ești iubit e una dintre cele mai cumplite furtuni emoționale prin care trebuie să treci singur. Și neapărat să fii învingător.
Inimi de vrăbiuțe nu este doar o poveste, e o nouă realitate în care pătrunzi ca cititor – nu pentru că e total diferită, ci pentru că poate ai nevoie să trăiești povestea altora, să înveți de la alții, să te lași șlefuită de un sculptor necunoscut pentru a conștientiza că nu doar interiorul te modelează, te transformă, ci și ceea ce se petrece în afara ta. În realitatea Măgurenilor te vei asemăna cu una, două sau cu toate cele trei surori. De la fiecare ai ceva de învățat – le poți fi alături, căci nu te simți nicio secundă doar un observator oarecare, ci prin stilul de scriere, prin sensibilitate și sentimentul că ai trecut și tu prin așa ceva, astfel încât ajungi să simți că ești parte din poveste, că poți fi sprijin, că te recunoști. N-ai cum să nu simți că povestea asta e și pentru tine, despre tine – poate chiar pentru vindecarea ta.
Nu am simțit nevoia să judec pe nimeni. A dezamăgit Măgduța? Că voia ceva, dar nu imediat? Nu aș spune că e vinovată – nu atât de vinovată pentru a primi o astfel de lecție. Dar maturizarea și drumul spre ceva mai bun nu e întotdeauna neted, nu e plin de fericire, cin contră. Nici Alexandrei nu i-aș da ”sentința”. E doar nefericită, se simte abandonată și speriată. Asta o poartă spre decizia ei: să facă orice, dar absolut orice ca să salveze. Ce? Aparențe, onoare și propriul suflet. Întotdeauna e mult mai mult decât ce se vede, mult mai mult decât răutate. Și-n toate astea există întotdeauna și foarte mult bine – ascuns, pe care nu-l descoperi imediat.
Evenimentele din familia Măgureanu sunt discutate de toți ceilalți. Nimic nou, căci discuțiile despre ce, cum și de ce trăiesc alții au condimentat viața celor care n-au timp decât pentru alții, sunt nefericiți sau își iau ”sarea și piperul” de la cei din jur. În Inimi de vrăbiuțe, Sofica e vocea bârfitoarelor, cea care știe tot, vede tot, deține adevărul absolut, dă sfaturi necerute, dorește să atragă atenția oricând și prin orice metodă numai să fie băgată în seamă, își ceartă fratele și nepoatele fără nicio jenă, stă cu ochii numai pe Măgduța care-i mereu în preajma lui Vladimir. Dar chiar așa: oare ce se va întâmpla cu inima vrăbiuței Măgduța Măgureanu? Se va vindeca după dezamăgire? Timpul va da acest răspuns. Va ajunge oare să iubească pe altcineva sau va înțelege că a pierdut la capitolul acesta?
Îmi place mult cum au fost construite personajele. Nu e nimic forțat, nu sunt exagerate, nu e nimic nereal în felul lor de a fi. Sunt extrem de verosimile cu personalități diferite, dar puternice și demne de iubit și de apreciat. Un astfel de personaj este Alecu Măgureanu, tată care se consideră vinovat pentru multe, dar care a ales să-și crească fetele cu blândețe – chiar dacă asta nu-l scutește de durere și dezamăgire. Este tipologia omului bun, doar aprig la mânie, radical în deciziile pe care le ia pe moment, deschis și capabil să asculte o voce rațională care-l poate ajuta să se tempereze. Vladimir Zimbreanu este cel prezent, cel pregătit să ajute, să ghideze. E atent și intuiește multe. Zimbreanu își temperează oare afecțiunea pentru cineva anume? El cunoaște cel mai bine Inima de vrăbiuță, mai bine chiar decât propria familie. Va primi un loc special în familia și sufletul Măgurenilor? Nici personajele negative nu-s de lepădat – sunt atât de bine creionate. Chiar și ele au misiunea lor specială.
Misterios, dar puternic intră în scena vieții acestei familii un nou personaj. E pregătit să rămână în peisaj, căci situația îi impune să ia această decizie. E pregătit să-și joace cartea care să-i decidă destinul? Intențiile sale chiar sunt serioase și e mânat de sentimente curate? Măgurenii sunt în fața unor noi etape extrem de importante și vor fi nevoiți să se adapteze, să acționeze ferm și să nu renunțe. Cine le va fi alături în toate cele pe care le au de parcurs – poate cu pași mici și inimă împovărată de griji și greutăți?
Măgduța nu mai e cea pe care o descoperi în primele pagini din Inimi de vrăbiuțe. S-a întâmplat ceva de nici măcar vrăbiuță nu mai poți să spui că este. Strălucirea pe care o emana cândva e trecută, a devenit umbra ce o cam urmărește fără încetare. A rămas aceeași fata puternică și hotărâtă în fața furtunii care a venit pe nepregătite. Adevărul nu poate convinge pe nimeni – deși ea îl știe foarte bine și-l poate explica propriului tată. Doar că preferă tăcerea mormântală, iar în decizia ei nu este singură – taina ei este în siguranță! Și-a pierdut poate veselia caracteristică, dar e de neclintit și nici nu și-a dorit ca altcineva să o salveze – putea să accepte ajutorul, dar a ales cu totul altceva, chiar dacă asta înseamnă nefericire și inimi zdrobite. Totul e sub impulsul emoțiilor, a geloziei – sau a încăpățânării, a nesiguranței și a durerii de a fi refuzat. Sigur e un lucru: durerea denaturează intenția, frica paralizează și nici un cuvânt nu mai este clar. Lupta cu durerea e greu de suportat. Cine va lupta până la capăt?
Mi-am dorit să am puterea de a vorbi cu Alecu Măgureanu, să-l pot ruga să nu se supere, să nu fie dezamăgit de nimeni și nimic pentru că va afla cândva totul. Și mi-am dorit și mai mult ca Măgduța să nu cunoască iar suferința, ci să fie fericită. Dar pentru ea poate nu e prea târziu. Să treacă oare dragostea testul timp?
Stai cu sufletul la gură. Și-aștepți o minune care să întoarcă din drumul depărtării personajele pe care le consideri atât de apropiate. Ajungi să-ți fie dor de Măgduța – aproape că rugam autoarea în gând să nu-și pedepsească prea mult personajele. Stai lipit parcă de poveste, dai pagină după pagină sperând că va fi soare, din nou, și pentru Măgduța, vrăbiuța nu doar rănită, ci și rătăcită.
Doar moartea e fără întoarcere, oamenii se pot răzgândi, deciziile se pot schimba, supărările trec și drumurile se pot intersecta. Cine face posibilă revederea dintre Măgduța și Vladimir? Legătura lor există încă, dar ce anume îi ține la distanță? Orgoliul, teama, poate chiar ceva mult mai puternic, întunecat și greu de intuit? Cert e că vocea unuia este acoperită de ”El nu te vrea, Uța”. E prea târziu și acesta să fie sfârșitul, de fapt?
Încurcate sunt căile poveștii pe care o spun cele trei Inimi de vrăbiuțe, însă fiecare pagină merită atenție, căci schimbări surprinzătoare te fac să uiți de toate. N-ai cum să pierzi evenimentele importante din viața familiei Măgureanu. Emoții? Fără ele nici nu se poate atunci când vine vorba de Maria Magdalena Măgureanu. Te supără, te împacă și te ține pe jar atunci când crezi că urmează fericirea și pentru ea.
Măgduța continuă să-ți trăiască viața afișând aceeași atitudine. E focusată pe transformarea moșiei – deși aerul apăsător al schimbării ajunge departe, se simte și sperie. Va renunța oare Măgduța la aroganță pentru a lua o decizie pentru viața ei? Toată liniștea din jurul familiei începe să se zdruncine – nu e vizibil pentru toți, e drept. Unii văd, alții evită orice e incomod. Poate inevitabilul să fie oprit și destinele celor implicați să urmeze altă cale? Ce e menit să se întâmple, cine va fi cu adevărat fericit?
Un aer sumbru, simțit cu mult înainte să producă schimbările, a ajuns la (în) sufletele tuturor, iar asta a forțat pe fiecare să se adapteze la noua realitate – una tristă, pustie, în care se trăiește fără bucurie, ci mânat de resentimente, de întrebări fără răspuns și cu gheața singurătății. Unii doar au așteptat acest moment, altora abia le-a picat vălul gros de pe ochi. Măștile cad, adevărul nu mai are bariere și nimic nu mai poate fi ca înainte. Nu există altă cale, nu se pot face alte alegeri – e deja mult prea târziu.
Inimi de vrăbiuțe schimbă treptat locul – nu mai e așa cum este prezentat la început. Cum nici surorile Măgureanu nu mai sunt ca la începutul poveștii lor. Trece timpul, trec oamenii și lasă urme, iar consecințele propriilor fapte nu sunt invizibile și nici nu lipsesc. Măgduța trăiește fiecare zi, se liniștește alături de cel pe care-l acceptă în viața ei. Și totul intră cumva în firescul de zi cu zi. Ce retrăiește Măgduța și-o aruncă în trecutul plin de amintiri dureroase? Ai zice că soarta a fost bună cu toate, doar pentru Magda a avut un dar: o lecție – cum reușim să evoluăm? Aproape niciodată prin intermediul fericirii.
Inimi de vrăbiuțe a căror zbor a fost limitat, întrerupt sau nepermis, inimi de vrăbiuțe blânde, care au învățat că zborul le poate fi frânt – nu pentru că ar fi vinovate, ci pentru că alții sunt mai puternici, sunt capabili și fac lucruri – care îi poate umple de regrete mult prea târzii. Inimi de vrăbiuțe care nu știu decât să iubească și să ierte, să bucure și să dea tot ce e mai bun și frumos în interiorul lor. Cui? Cui merită. Și cel mai des celor care nu merită și n-au făcut nici un efort să răsplătească, să ierte, să fie, să ajute, să salveze – atunci când a fost nevoie. Din inimi de vrăbiuțe se naște iubirea pură, se naște o nouă realitate – în care lașii nu au ce căuta.
Inimi de vrăbiuțe, povestea care-ți arată legătura invizibilă a iubirii – care nu poate fi distrusă niciodată, oricât s-ar încerca. Inimi de vrăbiuțe care nu vor mai fi niciodată doar zglobii, dar întotdeauna vor știi să se înalțe, să zboare și să ajungă mai departe. Inimi de vrăbiuțe puternice care nu renunță și nu se opresc din călătorit prin viață.
Alte recenzii de la Manuela Buchmann:
