Lacrima stejarului, un titlu frumos care promite, din păcate, ca să citez un contemporan, s-a dovedit a ascunde doar un „scârța-scârța pe hârtie“.
Un roman de ficţiune, cu elemente fantasy, ce împletește religia cu profanul, realitatea cu supranaturalul și dezvoltă o teorie ce desființează binecunoscuta legendă a Sfântului Graal. Nu sunt cea mai fanatică credincioasă, deci elementul profan nu mă deranjează cu absolut nimic, dar povestea de dragoste ce apare în carte, mult prea siropoasă și insipidă pentru gustul meu, e un pic deplasată pentru a fi legată de un lucru considerat de mulți sacru.
Problema cu această carte e că îi lipsește suspansul. Nu am reușit să empatizez cu personajele, pentru a sta cu sufletul la gură așteptând deznodământul sau desfășurarea evenimentelor. Nu mi-am făcut griji că ar putea să li se întâmple lucuri urâte sau că nu vor reuși să-și ducă până la capăt misiunea, probabil și din cauza faptului că nu se fac simpatici, sunt schițați în linii mari și clișeici.
De asemenea, autoarea, deși este clar că s-a documentat serios, complică prea mult firul poveștii, încărcându-l cu multe detalii ce au ca sursă alte legende și povești pe care încearcă să le împletească în intrigă pentru a-și susține și a da credibilitate propriei teorii. De la Pilat la Nostradamus, de la druizi străvechi la scriitori contemporani, de la vampiri ancenstrali și metamorfi la urmașe moderne ale zeiței Gaia avem parte de o amestecătură de personaje dintre care multe nu-și justifică prezența sau rostul. Am avut senzația, tot timpul, că există o tentativă de a epata cu multitudinea de informații istorice. Înțeleg ideea de documentare când scrii o carte, dar nu e indicat să folosești tot ceea ce găsești pe marginea subiectului, e plictisitor. În momentul în care a apărut și un sobor de vrăjitoare mă așteptam să le văd în acțiune, să joace un rol important, să am parte de-o răsturnare de situație, din păcate, nimic nu s-a concretizat, au fost inutile și nu și-au justificat în niciun fel prezența, și nu sunt singurele personaje de umplutură și fără rost (vezi scriitorul manuscrisului, alt personaj de a cărui prezență puteam fi scutită, hoțul de la începutul poveștii, părinții fetei, prietenele, etc). Cursul poveștii rămâne plat de la început până la sfârșit, fără ruperi de ritm, finalul e previzibil de la primele capitole și recunosc că ultimele 70-80 de pagini le-am parcurs foarte greu, cu multe pauze și multe momente în care pur și simplu am ațipit. Gândiți-vă că am avut parte de un capitol în care am urmărit eroina principală făcând cumpărături într-un magazin, împreună cu o prietenă, (alt personaj fără rost) și având senzația că este urmărită de un vampir. Nu s-a concretizat urmărirea, a rămas doar senzația, frica dezvoltată din această cauză și dezolarea/frustrarea iubitului. Rostul nu l-am înțeles.
În principiu, cartea este despre lupta dintre bine și rău, este despre descoperirea rădăcinilor și a lucrurilor importante, este o incursiune într-o lume a revelațiilor, o dezvăluire de secrete care-ți retrasează prioritățile și destinul și care te obligă să te situezi de o anumită parte; o reinterpretare a faptelor istorice care, personal, nu mi-a părut mai captivantă decât varianta originală. Am avut tot timpul senzația că salvarea fiolei cu sângele sfânt a fost doar o scuză pentru a susține povestea de dragoste. Cred că lucrurile s-ar fi așezat mult mai bine dacă romance-ul rămânea în plan secundar și folosit doar ca pârghie care să sprijine misiunea sacră a eroilor. Lupta de la sfârșit, în care lucrurile sunt readuse pe făgașul dorit, în care binele învinge, a fost dezamăgitoare, anostă și chinuită. Cele două personaje pozitive sunt atât de supraapreciate încât pică în penibil și omoară practic orice urmă de suspans. Sunt superficial construite, n-au pic de profunzime, iar personajul feminin a fost o continuă contradicție, una plângăcioasă, dar totuși convinsă că e deosebită. Ce o făcea așa deosebită a fost prea mult pentru capacitatea mea să realizez, iar răpirile la care a fost supusă de vampiri m-au făcut să râd în hohote. Impresia generală care mi-a rămas la final este de cacealma, de amestecătură, de tocană frumos împachetată. E adevărat că mi-au plăcut coperta și desenele din carte.
Această „capodoperă” mi-a fost dăruită și încercând să ofer o părere obiectivă m-am simțit obligată să suport chinul de a o citi integral. Nici măcar nu mi-am dorit o carte de cinci stele, mi-am dorit un fantasy decent care să mă deconecteze, dar cred că a fost ultima picătură, aia care a umplut paharul. M-am săturat să dau șanse autorilor contemporani când există atâtea cărți bune care mă așteaptă. M-am săturat să-mi iau „țepe” citind recenzii super și megapozitive, scrise de prieteni care se simt obligați să arunce cu lauri, în loc să aibă decența să te întrebe dacă nu ți-a fost jenă să publici așa ceva.
În afară de legenda vâscului, care a fost interesantă, dar preluată din alte surse, n-am găsit alt punct captivant în poveste. Sunt multumiță măcar că toată „distracția” n-a fost pe bani, nu pe ai mei.
Alte recenzii de la Simona Tănăsescu:
