Prozator şi dramaturg de mare calibru, Anton Pavlovici Cehov (n. 29 ianuarie 1860
la Taganrog, Imperiul Rus – d. 15 iulie 1904 la Badenweiler, Imperiul German) este principalul reprezentant al realismului rus de sfârşit secol 19.
A lăsat în urmă opere minunate, cu acea amprentă nepreţuită a lucrului simplu, dar bine făcut, care depăşeşte graniţele timpului sau a oricăror curente literare.
Pentru mine cele trei titluri ale volumului – Livada de vişini, Unchiul Vania şi Pescăruşul – au venit cu mângâierea blândă a razelor de septembrie, ca să-mi coboare în suflet ore de încântare, admiraţie, relaxare, meditaţie, introspecţie şi amuzament.
Caracteristică etalon a ruşilor scriitori de a scruta intens în sufletul omenesc nu-l ocoleşte nici pe Cehov.
Personajele se mişcă, vorbesc, gesticulează, lâncezesc, sau întreprind acţiuni impulsive pe o scenă deschisă şi luminată, ceea ce nu înseamnă însă că devin exponate fade, previzibile, păpuşi.
Replici laconice, absenţa unor intrigi complicate, procedee literare simple, sugestii, finaluri suspendate, plecări, schimbări locative şi sufleteşti, iată câteva piese din instrumentar.
În fiecare dintre cele trei titluri întâlnim cel puţin unul, două personaje pătrunzătoare, inteligente, care dau curs unor dialoguri profunde, tulburatoare.
La fel, unele pesimiste, dezamăgite, plutind în deriva existenţei cu sute de regrete, care le îmbătrânesc prea devreme şi nemilos trupul.
Nu lipsesc nici romanticii, visătorii, boemii, naivii şi desigur, bătrânii, ţăranii, societatea rusă – acest angrenaj atât de anevoios urnit pentru a face schimbări…
cine sunt eu, pentru ce exist eu, nu se ştie…(pag.39).
În Livada de vişini bat vânturile unor schimbări majore, dar familia pare complet dezorientată şi lipsită de mijloace pentry a apuca frâiele ei; naiva Andreevna a îndurate multe de la viaţă; cu soţul şi un fiu morţi, datorii acumulate şi un partener care i-a tocat banii peste hotare, nu mai are energie decât să se refugieze în copilărie.
Se întoarce acasă cu fiica Ania, să-şi revadă amintirile, fiica adoptivă, fratele şi desigur, livada…
Pragmatismul şi meticulozitatea plicticoasă în unele aspecte ale vieţii se dovedesc însă un rău necesar, de care, dacă s-ar fi folosit, poate că pentru mosiereasa Liubov Andreevna viitorul s-ar fi desenat altfel…
Eu cred, cred… (pag.174)
Unchiul Vania spune povestea oricăruia dintre noi: tinereţe înflăcărată de visuri şi idealuri, naivitate, alegeri sau ezitări – de care, fără să fim conştienţi, ne decid într-o clipă anii ce vin.
Voiniţki (Vania ) îşi deplânge tinereţea sacrificată pe un altar de hârtie; idolul său de-o viaţă îi apare acum o nulitate, se simte neghiob, dezamăgit; în plus, a lăsat să-i scape dragostea “Atunci când era oportun!”. Golită de sens, existenţa îl roade, trupul i se macină, iubirea îl chinuie.
În timp ce îşi face gânduri negre, buna sa nepoată Sonia îl alină, promiţându-i că se vor odihni Dincolo, şi vor gusta liniştea, mulţumirea, fericirea…
(…) vreau să trăiesc şi eu în sfârşit.
Vârsta nu iartă trupul, dar mintea celor care nu au simţit farmecul vieţii nu ţine cont de convenienţe sau ridicol. Sorin îşi doreşte să simtă pasiunea vieţii, Nina plăteşte scump visul de a fi artistă, Treplev este sfâşiat de nesiguranţe şi dragoste neîmpărtăşită, nu fără a a mai duce şi umbra apăsătoare a unei mame celebre.
Singurătate, patos, alegeri, lâncezeli sau curaj nebunesc – Pescăruşul – pune pe gânduri despre libertate şi multe altele.
Citiţi! Citiţi Anton P. Cehov!
NOTĂ: 9 / 10
