Ați ascultat vreodată cu ochii închiși zgomotul unei ploi de toamnă care mușcă și mângâie din răbdătorii umeri ai colbului? Ei bine, cu o astfel de ploaie, când molcomă, când alertă, îndrăznesc să asemuiesc romanul ” Locul care mă cheamă” al scriitorului american Robert Warrnen Penn.
Îmbinând izul autobiografic cu buildingsromanul într-un stil plăcut, romanul ” Locul care mă cheamă” oscilează între avântul conjugării și beția simțurilor, personajul principal, Jed Tewksbury, aflându-se într-o permanentă căutare a sensului, unul care dansează voluptuos între sacru și profan, încercând să pășească, țanțoș și maiestuos, pe o oarecare linie de plutire, care coincide, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu instinctul de supraviețuire al speciei umane.
Neavând nimic extraordinar în desfășurarea existenței sale, Jed Tewksbury, uneori terifiant de previzibil în zămislirea gesturilor sale, este tabloul perfect nord-americanului anilor 50-60 care, prins în glasul rădăcinilor verbului a fi și teribilismul senzorial, rătăcindu-se și regăsindu-se într-un labirint fără pereți, cufundat într-o lume înecată în jurămintele de măsură ale înșelătoarelor extrovertiri.
Reușind să combine, nu neapărat întotdeauna omogen, carnalul și spiritualul cu ajutorul descriptivismului detaliat, îndeosebi cel de la suprafață, trecut cu o indubitabilă dibăcie prin furcile caudine ale personajului principal, scriitorul Robert Warren Penn presară cu bună știință un ușor distopism, adică acea dezordine agreabilă și incă maleabilă, care nu încarcerează, dar nici nu eliberează, mergând mai mereu, pe axul principal al unui realism care, deși există și face parte din tabuurile existenței, ca un stigmat sau poate chiar ca un exemplu al otrăvitoarei nimicnicii a rasei umane, totuși el este arareori etalat în toată splendorea sa.
Între desuetudine și inovație, personajele din romanul ” Locul care mă cheamă” se ascund în jumătăți de trăiri, temătoare uneori, sfidătoare în anumite momente imprevizibile, surpinzând prin intermediul unor năucitoare răsturnări de situații în care albul devine negru și negrul se preschimbă în alb, sub mișcarea unui abil ruletist pe care unii îl numesc destin, iar alții hazard.
Dincolo de senzația orbecăirii personajului principal într-un labirint în care,căutându-și lumina convenabilă a verbului a fi chiar și cu prețul amăgirii, ajunge să se scurgă ușor în nimicuri mult prea mototolite, totuși actul scriitoricesc al lui Robert Penn Warren nu depășește chenarul realității, ba dimpotrivă, își ține cititorii conectați la această infinită căutare a sensului într-o amețitoare succesiune de redefiniri și regăsiri în care femeile din viața personajului principal au o anumită influență, mai mare sau mai mică, gravându-și, voluntar sau nu, neputința sau fericirea existenței lor în sineala intercalării sufocante: mama sa Elvira, mesalina Rozelle Hardcastle, carnala Dauphine, casta și totuși maleabila Agnes, toate reprezentând într-un mod frustrant de inexplicabil și totuși suficient de verosimil, regăsirea și pieirea personajului principal.
Cu siguranță că romanul ” Locul care mă cheamă” este o carte de neratat care, din punctul meu de vedere, este un amestec perfect de lumină și întuneric, cele două primordiale elemente ale lăuntricului uman.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Robert Warren Penn:
