Într-o carte serioasă, scrisă însă pe un ton umoristic, foarte ușor de digerat, Martin Wehrle face o radiografie necruțătoare a haosului zilnic din birourile firmelor și concernelor germane. „Lucrez într-o casă de nebuni – despre absolut normala rutină de birou” a ajuns la a 14-a reeditare, de la apariția cărții în 2011, la editura Econ din Berlin.
Majoritatea firmelor din Germania sunt „duplicitare în prezentarea lor publică – cum s-ar dori să fie -, și în cea din interior – cum sunt în realitate”. scrie autorul. În prospecte și broșuri lucioase, multe firme își prezintă o față machiată. Între zidurile lor, adesea „clocotește o adevărată nebunie”.
Conform unui sondaj de opinie inițiat de bursa de joburi din internet, StepStone, 50% dintre angajați spun că „le e rușine” de ce șefi au. Iar numărul bolilor psihice în rândul angajaților din Germania s-ar fi dublat, din 1998 până acum. Motivele principale sunt „stress-ul nebun și lipsa de apreciere” a muncii acestora.
Firma sunt eu
Cartea e structurată în două părți, prima purtând titlul „O cușcă plină de nebuni”. Nebunia începe odată cu semnarea contractului cu firma, care se aseamănă unei căsătorii. Pe timp ce trece, partenerii se aseamănă tot mai mult. Unii vechi angajați ai unor firme, chiar și după concediere sau pensionare, văd în firma la care nu mai sunt, odrasla cununiei. E „ ca propriul copil, chiar dacă mama l-a părăsit”, spune un fost angajat despre firma de care îl legaseră ani buni.
Identificarea devine atât de acută, încât angajatul însuși ajunge să se definească prin raportarea la „ceva mai mare” și mai însemnat. El îmbracă o haină de împrumut și își asumă o identitate corporatistă, care nu e al lui. Însă devine a lui, căci creierul i-a fost, între timp, suficient de spălat. Cel mai vizibil simptom al acestei identificări este exprimarea la persoana întâi plural: „Noi am pus pe piață un produs nou”, „Noi expandăm”, „Cursul nostru de la bursă”, sau chiar „Deciziile noastre în politica de personal”.
În virtutea acestei identificări păguboase, angajatul închide ochii chiar și la măsurile care îl defavorizează, de exemplu „ploaia de dividende” asupra acționarilor, bonificațiile pentru manageri și etajele „de sus”, concomitente cu anunțarea înghețării salariilor angajaților, blocarea posturilor, reducerea contribuțiilor sociale, reduceri absurde la capitolul cheltuieli curente, chiar și la hârtia de birou. Aparent, pentru că nu sunt bani. Concret, pentru că redistribuirea banilor se face de jos în sus.
Farsa la angajări
Vom enumera doar câteva teme și momente-cheie, din traseul relației angajat-firmă: bomba refuzului cererii de angajare și ce se ascunde în dosul acesteia. Autorul scrie despre „masca obiectivității angajatorului”, „ruleta recrutărilor de personal”, teatrul practicat la interviuri, cumetriile de interese la angajări, imperativul mulării aplicantului preferat pe modelul și rutina deja existente în firmă.
El mai analizează și farsa practicată de „centrele de evaluare”, așa-numitele Assessment Centers, a căror expertiză clachează în față teatrului tactic oferit de candidații cei mai abili, însă nu neapărat și cei mai potriviți pentru postul anunțat.
Nebunia XXL
Wehrle trece apoi la ordinea interioară practicată în „birourile-ospicii”: relația deficitară cu clientul, jungla deciziilor, meeting-urile dese și prelungite. El mai vorbește despre „teatrul acționismului”, despre greșeli mușamalizate, despre „războiul hârtiilor”, al secretarelor, al managerilor și moștenitorilor unei întreprinderi familiale. Nu scapă nici șefii, cu defectele lor: au „păsărici la cap”, suferă de mania grandorii, sau sunt tare zgârciți.
La nivelul concernelor, autorul analizează „nebunia XXL” și un labirint birocratic à la Kafka. El arată cum au fost cuprinse unele firme mici și mijlocii germane de febra viziunii globale, iar apoi au fost răcorite cu un duș rece. Prinse în vâltoarea fuziunilor și de farmecul basmului despre internaționalizare, unele firme au făcut alianțe păguboase, ori s-au lăsat ciopârțite pe nimic. Ca urmare a restructurărilor, mulți angajați au căzut pe frontul lărgit de luptă, ca „efect colateral”.
Testul pentru cititori
Partea a două a cărții propune un test din care cititorii să-și dea seama dacă lucrează, sau nu, într-o „casă de nebuni”. Foarte interesantă este și incitarea la auto-analiză, din care cei vizați să își dea seama unde sunt ei incompatibili cu firma.
Ce pretenții și ce valori personale și profesionale le sunt contrazise de practicile din firmă? Cum se pot modela – dacă mai e cazul -, sau cum pot evada din „ospiciu”, până n-au fost complet contaminați de virusul nebuniei?
La întrebarea retorică „Cine poate închide aceste firme cu practici neprofesionale și halucinante?”, concluzia autorului e tranșantă: „Doar angajații o pot face. Imaginați-vă că avem o casă de nebuni. Și nimeni nu se mai internează în ea.”
Despre autor
Martin Wehrle are 49 de ani și se ocupă de consiliere profesională la Hamburg, în Germania. Anterior, el a lucrat în etajele superioare ale unui concern german, apoi ca business coach, liber-profesionist.
El a scris peste douăzeci de cărți de coaching profesional, între care „Ponturi pentru un salariu mai mare” (Econ, 2003), „Secretele șefilor” (Hoffmann & Campe, 2004), „Dușmanul din biroul meu” (Econ, 2005), „Profesorul Nefaptă”, coautor Uwe Kamenz (Ullstein, 2007), „Mai bine îmi urăsc colegii” (Knaur, 2010), „Cel mai deștept cugetă“ (Mosaik, 2017), etc.
Anul acesta i-a apărut romanul polițist, „Șobolanul“. În afară cărții de față, recenzate și prefațate de mine pentru ediția în limba română, apărută la Humanitas – într-un proiect de colaborare editorială cu Hotnews -, în anul 2012, restul cărților sale sunt disponibile doar în germană.
21/09/2019 Dani Rockhoff