”Pregătiți-vă să citiți urlând în tăcere. Aveți în față o carte despre iubire. Iubirea de mamă, pentru mamă, de sufletul pereche, de țară, de adevăr, de dreptate, de semeni, de Dumnezeu, de familie. Iubirea care te înalță până la postura de Om. Iubirea care dă cu tine de pământ pentru a te obliga să o înțelegi cu toate durerile ei. De la ea, iubirea, pornește lumea noastră din Luluța și Petrișor sau povestea cuiburilor părăsite.
Pregătiți-vă să vedeți o Românie care și-a schimbat ADN-ul, în timpul vieții noastre, odată cu plecarea a milioane de părinți la muncă peste hotare. În urma lor rămân, dramele copiilor lăsați în țară. Rămân, întotdeauna, destinele acelea care sfâșie din ADN-ul nostru, al tuturor.”
În povestea Nicoletei Beraru întâlnim un adevăr trist care se află în spatele multor familii din România. Așa a fost dintotdeauna, așa este și acum, așa se întâmplă și cu Luluța și Petrișor, doi copii orfani de tată care trebuie să locuiască departe de mama lor plecată în afară pentru a le putea oferi un trai decent.
Viața copiilor merge înainte, iar Florica speră să vină acasă cât mai curând, dar timpul nu este de partea lor, căci de fiecare dată când copiii o întreabă cu dor când va veni, răspunsul ei este mereu același, înecat de plâns, mereu un ,,curând” care devine mult prea îndepărtat, care devine o minciună.
-Mi-i dor di tini, mămicî! Când o sî vii acasî?
-La varî, Luluțî…
Și Luluța auzi lacrimi în glasul Floricăi. Multe și amare.
Timpul trece, iar Luluța și Petrișor se schimbă și continuă să țină legătura cu mama lor doar prin telefon. Crescuți de bunica lor, în viața celor doi se simta lipsa părinților și se observă amprenta vieții de la țară care nu promite un viitor prea împlinit sau prea promițător.
Oari cum ar fi fost viața noastrî, dacî tăticu’ ar mai fi trăit? Își alungă gândul ca pe o muscă sâcâitoare, ducându-și cu grabă mâna la ochii împăienjeniți de nesomn.
Relațiile trecătoare și schimbătoare din această carte, chiar și ale lui Ghiță, ale Luluței, ale tuturor, sunt parcă evidențiate de diferențe foarte mari, de discrepanța dintre lumile din care făceau parte. Luluța și Ștefan sunt doi oameni care se iubesc, sau cel puțin care se presupune că se iubesc, însă nu am putut să nu observ cât de diferite sunt familiile lor.
Pe tot parcursul poveștii nu am putut să nu fiu revoltată și tristă de adevărul din această carte, căci ,,dacă nu ar fi, nu s-ar povesti” și așa se întâmplă și cu Florica, imaginea a sute, mii de părinți din România care sunt despărțiți de copiii lor și pleacă în afară pentru a munci din greu, în condiții grele, toate pentru o viață mai bună, pentru un trai diferit, plătit cu nopți nedormite și muncă fizică.
Nicoleta Beraru a reușit să ne aducă o poveste despre copilărie, despre viața simplă și săracă pe care mulți am avut-o fie la oraș, fie la țară și a reușit să atingă multe puncte sensibile cu drumul acestor doi copii ce s-au transformat în adulți și au devenit ei înșiși cei care au părăsit cuiburile.
Băiatul luă găleata, se îndreptă spre fântână, dar nu pierdu din ochi cârdul de berze. Rămase cu gura căscată, urmărindu-le din priviri cum se îndreptau spre necunoscut, spre țările acelea îndepărtate, străine, dar mai blânde iarna. Vor mai ști oare drumul înapoi spre cuiburile goale și părăsite din satul lor?
– Sărmanele berze! Sărmanele cuiburi de berze!… îngână incet, pentru sine, Petrișor.
Cu toate că mi-a fost destul de complicat cu limbajul moldovenesc, mai ales că de obicei acest gen de cărți nu este tocmai unul cu care să mă asociez așa ușor, cu toate că povestea a fost scurtă și ușoară, deși mie îmi plac poveștile lungi și complexe, cred că Luluța și Petrișor sau Povestea Cuiburilor părăsite este povestea noastră, a românilor, a celor care au nevoie de un semnal de alarmă ce nu a fost și ce încă nu este auzit.
Pentru cei care se regăsesc în ce am spus mai sus, Luluța și Petrișor sunt aici să își spună povestea și să vă ofere o alinare, căci și ei au trecut cândva prin asta.





